Zilele se scurgeau într-un ritm alert. Făcusem schimbări minore în viața mea, dar tot era ceva. Renunțasem să mă mai agăț de amintiri și încercam să îmi fac altele noi. Mă trezeam dimineața și alergam jumătate de oră. Făceam duș, îmi pregăteam micul-dejun pe care-l luam pe balcon. Mergeam relaxată la serviciu. Nu mai purtam ochelari de soare și nu îmi mai ascundeam chipul sub pălării cu boruri largi sau căciuli ciudate. Renunțasem la deghizări. Se putea spune că începeam procesul de vindecare pe care trebuia să-l fi început acum mai bine de 10 ani. Dar niciodată nu e prea târziu pentru a o lua de la început, mi-am spus într-o zi în care m-am pus în genunchi și am plâns pentru ultima dată. M-am rugat și mi-am încredințat viața lui Dumnezeu. Cu siguranță El este mai bun decât mine la a lua decizii importante.
Nu mai stau peste program la serviciu ceea ce este o ușurare pentru șefa mea care credea că mă epuizez inutil. De două ori pe săptămână iau cina în oraș. De fiecare dată încerc un alt local. Mă relaxez descoperind cele care ciudate locuri, cele mai ascunse, cele mai puțin vizitate. Și îmi place. De fapt ador să încerc lucruri noi. Scriu cu jumătate de normă pentru o revistă. Și recomandările mele se bucură de mult succes. În weekend plec acasă la părinți. Vindecarea mea a început odată cu mersul acasă. Cu simplitatea și liniștea de la țară care nu are comparație. Cu verdele câmpurilor, cu imensitatea pădurilor, cu sentimentul că te poți pierde printre cărările care duc în vârf de munte. Este așa o eliberare încât nu mă văd făcând altceva. Mă bucur când îi văd pe ai mei, mă bucur când văd locurile copilăriei mele, mă bucur când pășesc desculță în iarba răcoroasă și alerg ca un copil fără griji. Procesul meu de vindecare a început lent, dar este constant și astăzi, în viața mea sunt destul de multe bucurii și plăceri mărunte.
Cu Andrei nu am mai vorbit de atunci. Ne întâlnim deseori, însă nu facem decât să ne salutăm și să trecem mai departe. Am aflat din auzite că obținuse divorțul, că Melania se arătase neîndurătoare cu el și-i luase totul și că acum locuia într-un apartament închiriat. Totuși, Andrei suporta bine divorțul. Îl înțelegeam. Probabil acum era la partea cu întrebările, cu frământările, cu disecarea deciziilor luate. Trecusem și eu prin așa ceva. Știam că avea să treacă ceva timp până va avea curajul să încerce din nou să-și refacă viața. Era un bărbat puternic și eram sigură că va reuși. Voiam să vorbesc cu el, să-l încurajez, dar știam că avea nevoie să-și lingă rănile în singurătate, departe de orice priviri înțelegătoare. Și eu înțelegeam prea bine din păcate.
***
În fiecare dimineață mă trezesc și încerc să-mi creez o rutină. Încerc să citesc cărți motivaționale, să mă îndepărtez de amintiri, să-mi ocup mintea cu orice altceva decât cu imaginea lui. Încep să îmi fac prieteni noi, oameni cu care împărtășesc mai puțin din viața mea interioară și mai mult din lucrurile banale. Dar, în ciuda eforturilor mele, inima îmi rămâne plină de îndoieli. „Cum poate cineva să-și refacă viața când rădăcinile durerii încă dor la fiecare pas? Fiecare zi e o luptă împotriva unui trecut care refuză să plece." - mă gândesc la acest lucru aproape constant. Îmi spun în fața oglinzii cu voce tare că am plâns destul, că este timpul să mă maturizez și să nu mai încerc să găsesc scuze. Uneori îmi reușește. Alteori îmi vine să mă ascund sub pătură, să închid telefonul si totodată conexiunea cu lumea din jur. Dar, îmi amintesc destul de repede ca aceasta nu este viața pe care vreau sa o trăiesc. Din contră, viața e bucurie, iubire, iertare și speranță. Și trebuie să depășesc cumva această perioadă din viața mea ca să nu mă afund și mai mult în propriul abis. Simt cum mă lupt constant cu gândurile mele. Poate ați auzit și voi fără să vreți acele voci care vă spun că nu sunteți bune de nimic, că nu meritați sa fiți iubite, că nu contează dacă te afunzi și mai rău. Cu acele gânduri obscure mă lupt în acest moment. Singură. Deși, mi-aș fi dorit sa pot apela la cineva, măcar ca să mă pot descărca de tot acest gunoi care s-a adunat in suflet. Dar, nu am pe nimeni alături. Cei câțiva prieteni din trecut au decis să rămână acolo. Si eu i-am lăsat. Am preferat singurătatea în locul vorbelor goale și ale îmbrățișărilor prefăcute. Nu știu dacă am procedat corect, având în vedere că în aceste clipe am nevoie de cineva alături. Dar a fost decizie asumată la acel moment. Nu știu dacă regret, dar știu că vreau pe cineva lângă mine. Telefonul mă trezește din trecutul care m-a absorbit fără să-mi dau seama. Suna Elena, colega mea de serviciu. Nu aș putea spune că suntem prietene bune, dar ne înțelegem ok la muncă și este prima dată când sună, lucru care mă surprinde. Instant mă gândesc la tot ce e mai rău. Oare am uitat să închid? E vreun incendiu? Vreo inundație? Răspund fără să ezit.
- Zi-mi că nu e ceva rău, te rog!
- Bună și ție, fată! răspunde Elena cu veselie! Ce bine că ai răspuns! Nu e nimic rău, stai liniștită. Voiam să te invit la o petrecere de casă nouă a unor prieteni de-ai mei. Și înainte să mă refuzi cu cine știe ce motiv inventat, te rog să nu mă lași singură. Tocmai ce m-am despărțit de Răzvan și simt că mă urc pe pereți dacă nu ies din casă și fac ceva care să-mi ia gândurile de acolo, îmi spune rapid pe un ton care nu acceptă refuzul.
Voiam să spun un mare NU. Nu mai ieșisem de mai bine de un an și nu aveam chef să socializez, dar faptul că se despărțise recent și avea nevoie de suport era idem ce simțeam și eu. Nu puteam să o las singură. Nu după ce trecusem și eu prin asta.
- La ce oră să fiu gata? am întrebat?
- Yuhuu, bine fată! Rămân datoare! Cred că în jur de 8 se strânge lumea în jurul mesei. Hai să ajungem pe la 7 jumătate, așa avem timp să îți fac cunoștință cu restul găștii. E ok așa?
- Da, trimite-mi adresa și ne vedem acolo. E ok dacă mă îmbrac casual, sau e ceva mai fancy?
- Cum vrei tu, important este să te simți ok.
- În regulă! O să iau o sticlă cu vin, știi dacă au vreo preferință?
- Roșu, dulce. O să iau și eu ceva bun de la cofetăria de lângă mine. Mi-au făcut cu ochiul zilele trecute niște macarons în toate culorile, dar am rezistat destoinic. Acum, nu mai e cazul. Diseară o facem lată!
Energia debordantă pe care o transmitea de la celălalt capăt al telefonului m-a făcut să zâmbesc. Nu știu cum de putea fi atât de veselă comparativ cu mine, care și după câțiva ani eram tot o epavă. Se pare că eram pe cale să mă aleg cu o nouă prietenă. Și bonus, era mult mai tare și mai cool decât mine. Speram să mă molipsesc de energie pozitivă de la ea și să învăț cum să trec peste asta. Am închis zâmbind. Era ceva.
****
Semne. Cine crede în ele? Eu, nu prea. Deși erau momente în care îi ceream lui Dumnezeu câte unul, doar să simt că este cu mine. În seara aceasta am mai primit unul. Pe moment, nu am realizat. De fapt, când mi-am dat seama a fost mult mai târziu în viață. Dar, ține-ți minte acest moment pentru că o vă spun de el la timpul lui.
