Parcă a fost ieri...
Închid ochii și e acolo ...totul...prima întâlnire, primii fiori, prima plimbare, primul sărut ...începutul. Le simt pe toate ca și cum le retrăiesc în fiecare zi. Le știu pe dinafară. Le port în suflet. E ca și cum sunt alipite de sufletul meu, tatuate în mine pentru totdeauna...
Nu vreau să mă mai simt așa...nu vreau să-mi mai amintesc. Dar amintirile nu ascultă de mine, ci de suflet. Iar sufletul meu e captiv într-o poveste dintr-un trecut mult prea tulburător. Și nu știu cum să-i vindec tristețea, neliniștea, boala care-l slăbește pe zi ce trece. Sufletul meu e bolnav de prea multă vreme. Și boala lui mă consumă și pe mine.
Prima zi fără el. Vreau să respir fără să mă simt încorsetată. Încă nu pot. Îmi tot apare în minte. Iau o gură de cafea care nu face decât să-mi stârnească un alt val de amintiri. Ura e tot acolo. Nu s-a diminuat nici măcar un strop. Arunc cafeaua la chiuvetă. O să mă dau pe ceai.
Ies în stradă. Dimineața e fierbinte și uscată. Am programare la coafor. Simt nevoia de schimbare. Îmi ceruse să-mi las părul lung și eu o făcusem în ciuda faptului că nu-mi plăcea deloc. Eu îl voiam mai scurt. Să mă pot simți liberă. Ușoară. Îl pusesem pe un piedestal și ceea ce dorea domnul aveam grijă să se facă. Până azi. Azi aveam să-mi recapăt locul. Să fiu eu cea de pe primul loc.
Am ieșit după 2 ore transformată. Fuseserăm tunsă, vopsită, aranjată. Un val de liniște m-a inundat imediat ce m-am ridicat după scaun și nu am mai simțit povara părului . Mă simțeam eliberată. E o prostie, știu, dar când te simți constrânsă atâta vreme până și cel mai mărunt lucru ți se pare ceva extraordinar. Îmi plăcea ceea ce vedeam în oglindă. Știam că nu voi avea răbdare să-l fac să arate așa în fiecare zi, dar nu-mi păsa. Ultimul lucru pe care-l voiam era să trezesc alte priviri.
Tânjeam după anonimat. Nu mai răspundeam la telefon de teamă să nu fie el. Mă gândisem la un moment dat să-mi schimb numărul. Dar apoi m-am gândit că o să creadă că mi-e teamă de el. Și era exact ceea ce voiam să evit. Am păstrat numărul, dar răspundeam doar apelurilor de acasă. În cele câteva luni de existență sinistră am reușit să-mi îndepărtez puținii prieteni pe care-i aveam. Eram singură cuc. Nu ieșeam în oraș. Serile mi le petreceam acasă, citind sau urmărind seriale. Era comod pentru mine așa. Nu eram încă pregătită să socializez. Să invit prieteni pe la mine. Să-mi fac alte relații. Viața mea se împărțea între muncă și acasă. Atât. Simplu. Ușor. Comod. Cel puțin la început.
A trecut așa un an, apoi doi, apoi 5 care s-au transformat în 8 pe cale să devină 9. Aproape 9 ani în care nu am făcut nimic altceva decât să trăiesc ca o fantomă. În umbră. În frică. În întuneric. Sunt la fel de furioasă pe el că a reușit să-mi fure și mai mult decât sufletul. Mi-a furat din viață. Mi-a furat din timp. Poate că sunt și mai furioasă decât la început. Am acest drept, nu credeți?
Sunt încă tânără. Am toată viața înainte. Nu sunt vorbele mele, ci ale rudelor pe care le văd în rarele mele vizite acasă la ai mei. Straniu, însă, nu mă simt chiar tânără. Toți acești ani care au trecut nu au fost ușori. Toate acele sute sau poate mii de nopți în care am plâns neconsolată. Toate acele dimineți care mă prindeau cu lacrimi pe față. Toate acele zile în care nu făceam decât să privesc în gol pe fereastra apartamentului meu. Au fost ani de chin pentru mine. Ani în care am trăit la nesfârșit alegerea de a iubi un om nepotrivit. Ani în care am croit vieții mele o mulțime de începuturi în minte, niciodată având curajul să o fac cu adevărat.
Dar totul s-a schimbat. După aproape 9 ani ceva s-a schimbat. Mi-e teamă să spun cu voce tare, așa că îmi e mai ușor să scriu. Să aștern pe hârtie povestea mea și să o citesc ca și cum ar fi o carte pe care nu am văzut-o în viața mea. Să fiu criticul propriei mele vieți. Impersonal. Crud. Drastic. Așa cum ar trebui să fie adevărații critici. Să te trezească la realitate, să te smulgă fără milă din lumea visului. De asta am eu nevoie acum. Ca cineva să mă trezească. Și pentru că nu e nimeni care să o facă fără să mă descopere așa cum sunt, așa cum eram, o voi face tot eu. Pentru asta am nevoie să-mi spun povestea în cuvinte așezate la întâmplare pe coli de hârtie albe. Fără retușuri și corecturi. Cu greșeli. Dezordonat. Dar scris din suflet. Dintr-un suflet rănit, ce-i drept, poate pe alocuri melodramatic, dar totuși un suflet. O pereche de aripi care-și dorește să-și ia zborul dar nu poate, fiind încă țintuită la pământ.
Nu am mari speranțe legate de această poveste. Nu îmi închipui că mă voi vindeca după ce voi termina de spus ce am pe suflet. Dar, nu pot să nu-mi imaginez un altfel de final pentru mine. Am mare nevoie de o altfel de finalitate. De un happy end ca în poveștile copilăriei.
