Dragoste la prima vedere.

Capitolul 5

A trecut mai bine de o săptămână de la întâlnirea cu Adam. În acest timp m-am gândit numai la el si la ce face.
Eu care eram plină de energie mereu și interacționam cu toată lumea din școala, acum eram tristă și nu aveam chef de nimeni și de nimic.
Până și aspectul mi se schimbase. Aveam niște cearcăne destul de pronunțate și ochii roșii.
Nu mai voiam să aud de el și nici de prietena lui arogantă.

Mă pregatesc să plec la școală cu gândul că ziua asta va fi mai bună. Mă îmbrac repede, fără ca macar să mă uit cu ce haine mă îmbrac, îmi iau ghiozdanul și plec, de data aceasta pe jos. Nu am mai vorbit nici cu Kristen. Singurii oameni cu care am interacționat săptămâna asta au fost părinții mei.
Arunc o privire în oglinda pe care de o săptămână încoace nici nu am mai băgat-o în seamă. Arătam dezastruos, în ochii mei se putea observa tristețea și sufletul meu rănit de Adam. Slăbisem considerabil și nu arătam tocmai bine. Decid să îl scot din cap pe Adam și să nu mă mai gândesc la el.
Sunt întreruptă de motorul unei mașini cu mulți cai putere. Ies din casă și observ aceeași mașină neagră care a fost în același loc acum o săptămână.
Inima îmi batea din ce în ce mai tare și emoțiile creșteau pe măsură ce mă apropiam mai mult de mașină.
Adam coboară geamul de la mașină și îmi zâmbește, apoi își dă ochelarii de soare jos.

- Ți-a fost dor de mine?, întreabă el cu același zambet incredibil de frumos pe chip.

Îmi dau ochii peste cap și îl ignor, îndreptându-mă cu pași repezi către școală.

- Adrienne! Urcă, te duc eu la școală, strigă el, dar nici nu îl bag în seamă.

Coboară din mașină și aleargă după mine, apoi când ajunge lângă mine îmi prinde mâna și mă întoarce cu fața către el.

- Adrienne, îmi pare rău. Nu am crezut că mă pot îndrăgosti de o persoană atât de repede. Trebuie să mă crezi, de când te-am văzut la ziua mea am rămas cu gândul la tine, îmi spune el încercând să pară credibil.

- Dacă îți pasă de mine atunci de ce nu m-ai contactat toată săptămâna?, spun eu abia stăpânindu-mi lacrimile.

Se uită la mine și vrea să spună ceva, dar nu o face. Cred că nici el nu crede ce a zis mai devreme.
Îmi continui drumul cu pași repezi sperând că nu mă va striga. Simt cum lacrimile dau năvale pe obrajii mei una câte una. Arunc o privire în spatele meu, iar el era tot acolo și stătea nemișcat de parcă aștepta să mă întorc înapoi și să-i sar în brațe.

Mă opresc puțin să analizez lucrurile. Nu știu ce se întâmplă cu corpul meu, dar dintr-o dată mă întorc la 180 de grade, dar el nu mai era acolo. Urca-se în mașină și plecase, lucru care mă face să mă enervez la culme și să dau un pumn în copacul de lângă mine. Nu știu ce se întamplă cu mine, de obicei eu nu mă comportam așa.
Arunc o privire la pumn și observ ca este foarte julit. După ce înjur în gând mă îndrept către casă ca să-l bandajez.
Intru în casă și mă îndrept direct spre camera mea unde se afla trusa de prim ajutor.
Scotocesc prin toată camera, dar nici urma de ea.

- Asta căutai?, se aude o voce din spatele meu.

Mă întorc repede și îl văd pe Adam care se sprijinea de ușă.

- Cum naiba ai ajuns aici?!, strig eu copleșită de furie și dispreț.

- Adrienne, nu poți fugii de iubire toată viața, îmi spune el, apoi deschide trusa de prim ajutor și scoate un bandaj și niște spirt. O să te usture puțin, spune el apoi îmi cuprinde mâna și mă bandajează.

Încerc să mă abțin să nu-i spun să plece din casa mea chiar dacă asta trebuia să-i spun de cand l-am văzut în pragul ușii.

Este atât de protectiv cu mine și nu înteleg de ce, având în vedere că ne cunoaștem doar de o săptămână.

- Gata, haide, te duc eu la școală, îmi spune el.

Chiar dacă nu este o idee prea bună îmi calc pe orgoliu și mă îndrept spre mașina luxoasă care aștepta în fața casei. Îmi deschide portiera și eu urc cu o oarecare reținere în mașină.

Dintr-o dată soarele apare pe cer și se încalzește brusc. Nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Deja pierdusem doua ore. Nici nu mai vedeam rostul de a mă duce la școală.

- Știi ce?, nu mai merg la școală, îi spun eu lui Adam, apoi un zâmbet uriaș îi apare pe față.

- Așa te vreau, spune el, apoi își ia o mâna după volan și o poziționează pe piciorul meu stâng. Întorc privirea spre geam să nu cumva să observe obrajii mei roșii și zâmbesc.

Dintr-o dată starea mea de furie dispare și este înlocuită de entuziasm. Aproape urlam de fericire. Nu mi s-a mai întamplat asta vreodată.

- Oprește! Strig eu.

Se uită la mine uimit și trage pe dreapta. Ies din mașină și el face la fel. Deja zâmbeam cu gura până la urechi. Chiar nu știu ce mă apucase.
Îi sar in brațe, iar el mă cuprinde și mai tare.
Îi cuprind fața în mainile mele mici și îl sărut. Îi puteam simți respirația mentolată, ca de obicei, lucru care mă face să inspir adânc.

- Mi-a fost dor de tine , spun eu, apoi zâmbim amandoi.

- Și mie dulceață!

Mi-a fost atât de dor de el. Simțeam nevoia să îl țin în brațe și să-l simt aproape. Simțeam ceva ce nu mai simțisem niciodată, un sentiment ciudat care îmi străbate tot corpul și mă face să tresar la atingerile lui tandre și sărutul lui dulce.
Atâtea stări în câteva minute și toate din cauza lui. Îl iubesc. Știu că nu trebuia să mă îndragostesc de el, că este un băiat periculos pentru mine. Știu că în orice secundă mă poate lăsa cu ochii în soare și se poate întoarce la fotomodelele sale mult mai frumoase decât mine. Dar totuși eu îl voiam pe el. Era ceva ciudat, îl iubeam, dar în același timp voiam să stau cât de departe posibil de el, dar nu puteam. Atitudinea lui de băiat rău mă atrăgea foarte mult și știam că nu e bine deloc. Îl urăsc atât de mult când mă face să sufar, dar îl iubesc atât de mult când mă face fericită. Este o stare incertă, inexplicabilă. Ceva ce nu mi se mai întâmplase niciodată.