Vreau să trăiesc

Capitolul 2

       Blocată într-un război, fără speranța că îl voi putea câștiga vreodata, incep sa am un singur scop - acela ca voi reuși să fug de el, să scap fără să lupt.

       Am la dispoziție sa aleg doar între două drumuri, unul mai nefavorabil decât altul, ambele la fel de crude, însă doar unul drept: drumul pe care ar fi luat-o şi tata, să îmi asum consecințele propriei mele alegeri, să rămân şi să lupt până când voi rămâne cu nimic, sau să las totul în urmă şi să fug de castel, de război, de tot.

       Este într-adevăr haos, un haos total.

       Doar că, in teoria haosului, nu e vorba chiar despre haos, ci despre cum o schimbare mică într-un sistem mare poate afecta totul.

       M-am săturat de a mă mai juca de-a şoarecele şi pisica, atâta timp cat era clar cine pierde si cine câstigă de această dată.

       Vreau să trăiesc, nu doar să încerc să supraviețuiesc într-un război în care, încă de la început, era sigur ce va urma să se întâmple, un război mizerabil.

       Deschid larg ferestrele ușor ruginite, lăsând ca o adiere ușoară să intre in încăperea sumbră, întunecată, alături de o raza subțire și timidă de lumină.

       Trăgând aer în piept și încercând sa mă liniștesc, estimez că nu e cu mult trecut de ora șapte. Ies pe holul lung, împodobit cu tot felul de tablouri unde, de curând, s-a adăugat si chipul atât de cunoscut si totuși dur al tatălui meu. Puteam să jur că, de această dată, privirea lui era ațintita asupra mea, privindu-mă dezamăgit.

       Acela a fost momentul în care am realizat cât de mult s-a schimbat totul- n-am mai ieșit din camera mea decât atunci când într-adevar era o urgență, ca după sa mă închid din nou în aceeași încăpere unde de cele mai multe dăți imi pierdeam timpul citind. Ba chiar și masa refuzam să o iau în sala festivă, unde nobilii nu ratau nici cea mai mica gustare, fie ea oricât de sărăcăcioasă.

       Spre surpinderea mea, porțile castelului nu erau închise, fire subțiri de lumină făcându-și loc în sala uriașă, goală, de primire a oaspeților. Sentimentul puternic că ceva nu era la locul lui mă neliniștea. Probabil doar mi se părea, având în vedere ca n-am mai fost singură prin castel de mult timp, de obicei fiind urmată de cineva ce îmi înșira toate obligațiile pe care le aveam de terminat în ziua respectivă sau toate activitățile pe care le-am început dar nu le-am mai terminat.

       Câțiva pași grăbiți ma fac să-mi ciulesc urechile.

       După care urmează o scurtă perioadă de tăcere, întreruptă de o ușă ruginită ce se deschidea.

       Iar în cele din urmă, un țipăt înfundat de durere a cărui identitate am recunoscut-o după câteva secunde, moment în care am și realizat ce se întâmplă.

       Disperată, deschid mai mult porțile înalte cât să-mi pot face loc printre ele, părăsesc castelul în fugă, îndreptându-mă către  pădure. Nu-mi dădeam seama dacă eram sau nu conștientă de ceea ce se întâmpla, însă adrenalina mă ajuta să mă pot controla pe moment, să nu o iau din prima razna.

       Astfel, până când nu am ajuns în mijlocul pădurii nu m-am oprit din alergat, deși rochia mea lungă mă încurca, împiedicîndu-mă de nenumărate ori din cauza ei.

       Așezându-mă pe pământul umed, simt cum lacrimi reci mi se preling pe obrajii roșii de la prea mult efort, iar un plâns mut pune stăpânire pe mine.

       Mă simțeam vinovată, dar in același timp liberă că am scăpat din aceea cușcă, care s-a dovedit a nu fi atât de sigură precum credeam ca este. Oricum, de ce te-ai simți vinovată pentru ceva ce ți-ai dorit mereu?