Vreau să trăiesc

Capitolul 1

       Priveam cu tristețe pe fereastră, profitând de cele câteva momente libere pe care mi le doream de mult timp.

       Doi ani de la moartea cruntă, încă inexplicabilă, a regelui - doi ani de conducere a unui regat fără speranță, sărac şi aproape mort.

       Pașii apăsați ai lui James, urmati de un ciocănit puternic în uşa înaltă, din lemn masiv, mă readuc la viață.

       —Maiestatea Ta! spune mai mult zbierat vechiul meu prieten, care acum nu mai este decât un slujitor la castel, tot optimismul lui dispărând cu timpul, iar in locul lui rămânând doar frica.

       Într-adevăr, în acel moment parea mai înspăimîntat ca niciodata, lăsându-mă foarte ușor să ghicesc faptul ca ceva groaznic s-a întâmplat.

       —Regele Wilhem a cerut razboi! urlă nervos, trântindu-mi pe masa un pergament subțire, bine strâns, legat cu o sforicică roşie.

       Mă încrunt la auzul vorbelor lui, neputând să cred aşa ceva. James probabil doar încearcă să-mi facă o glumă extrem de nesărată, însă el, dându-şi seama de ceea ce este in capul meu in acest moment, spune pe o voce fermă:

       —Maiestatea Ta, ştiți foarte bine că o astfel de glumă este ultimul lucru pe care l-aş face în momentul ăsta in acest castel.

       Mă îndrept ușor către masă, desfac blana incredibil de bine lucrată, lăsând ca sforicica ce avea cateva detalii din aur să cadă. Descopăr un scris mic, parcă presărat pe aceea suprafață curată dar totusi mizerabilă, care mă lăsa sa aleg între război sau plătirea unui tribut anual ce consta în doua mii de tineri ce aveam să-i separ definitiv de familiile în care au fost crescuți până acum.

       —La naiba cu Wilhem! țip, ecoul meu bântuind preț de câteva secunde camera uriaşa în care mă aflam, după care lăsându-se o liniște adâncă.

       —Maiestatea Ta, ştiți foarte bine ca am pierde războiul! se hotărăște să spună James după o pauză foarte lunga. Iar, în cadrul unui astfel de război, v-ați pune şi domnia voastră viața in pericol, doar imaginați-vă ce haos s-ar isca! Am pierde chiar cu mult mai mulți oameni decât dacă am plăti tribut! Ba chiar, daca stați puțin să vă gândiți, două mii de oameni nu sunt deloc atât de mulți!

       —James, mă dezguşti! am urlat, neîncercând să ascund surprinderea mea față de gândirea bărbatului. Ce zici tu, este total absurd! Doar nu vrei să spui că eu mă voi lăsa atât de ușor, nu?! Viața mea nu valorează cu nimic mai mult față de viața oricărui țăran de-al meu! zic răspicat, James încercând să mă întrerupă, dar eu continuând. Prefer ca cei două mii de tineri sa moară în regatul în care s-au născut, nu pe tărâmuri străine, departe de familiile lor! Ce se va vorbi după aceea despre mine? Că am luat cu forța două mii de copii pentru a-i da tribut unui rege care nu îi va ține in viață pentru mai mult de câteva luni? Nici să nu te gândești!

       James încuviințează din cap, însă enervarea datorată spuselor mele i se putea citi pe chip. Părând total dezamăgit, se îndreaptă către ușă.

       —Amity, spune el înainte de a părăsi încăperea, iar eu tresar la auzirea numelui meu mic pe care nu l-am mai auzit rostit de el încă din ziua în care regele a decedat. Nu uita ca tu valorezi mai mult decat orice suflet existent si inexistent. Gândeşte-te la ce e bine pentru tine, lasă-i pe restul. În lumea asta, nu conteaza decât viața ta şi strict viața ta, nimic altceva.

       —Dispari! urlu, după care se aude uşa trântită.

       Îndreptându-mă nesigură pe mine către masuța pe care se află pergamentul ce avea să schimbe viitorul unui întreg mic regat, mă hotărăsc s-o iau pe calea pe care ar fi luat-o, cel mai probabil, şi părinții mei. Fără să mă gândesc încă o dată, înmoi penița in cerneala de un albastru întunecat şi semnez, sperând doar că alegerea mea nu va înrăutăți lucrurile mai mult decât sunt deja.

       Însă, tata avea dreptate–

Toate faptele au consecințe.

       Iar in cazul meu, consecințele s-ar putea să fie mai grave decât ma așteptam.