Luceafărul
Mihai Eminescu
Literatura română cunoaște o evoluție artistică deosebită prin asocierea unor tineri într-un grup intelectual numit „Societatea Jună”, înființat la Iași de către patru mari oameni de cultură, între care amintim pe Titu Maiorescu, care este vocea critică si estetică literară a ceea ce s-a numit „Curentul Junimist” la care aderă scritorii cunoscuți astăzi ca mari clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici si Ion Luca Caragiale.
Trăsaturile care încadreză poemul „Luceafarul” în curentul romantismului, pe care poetul îl pune în evidență atât în literatura română, cât și în cea europeană sunt pe de o parte temele specifice, precum iubirea neîmplinită si efermitatea vieții (scoasă în evidență prin motivul trecerii timpului) și condiția omului superior ilustrată prin condiția Luceafărului care este condamnat la nefericire veșnică, izolându-se într-o lume proprie „cercul strâmt”, iar pe de altă parte, tehnica antitezei pe care poetul o folosește pentru realizarea portretului fetei de împarat pentru a scoate în evidență unicitatea acesteia, comparând Fecioara Maria cu Sfinții si luna cu stelele, dar și pentru realizarea portretului și condiției Luceafărului pe care mai întâi îl compară cu oamenii, apoi cu o ființă efemeră.
Patru elemente de compoziție care ilusrează tema și viziunea despre lume, din poemul „Luceafărul”, sunt: tema, motivele literare, limbajul și imaginarul poetic.
Tema poemului este inspirată dintr-un basm românesc popular, pe care Eminescu îl citește într-o culegere de texte folclorice, numit „Fata din gradina de aur”. Marele poet adaugă iubirea neîmplinită la care zmeul din basm aspirase și viziunea proprie despre condiția omului superior care aspiră la o iubire absolută, într-o lume ideală. Tema trecerii timpului, și ea de origine romantică, este utilizată ca subtemă pentru a evidenția condiția omului de geniu prin contrast.
Motivele literare prezente în poem sunt numeroase, amintim numai câteva cu o importanță deosebită. Astfel, în prima secvență poetică, întâlnim motive literare care conturează cadrul romantic-nocturn: luna, stelele, castelul, însă un loc aparte îl au motivul oglinzii și al visului, ambele prezente în multe opere romantice, nu numai eminesciene, deoarece oglinda și visul întemeiază transferul îndividului dintr-o lume reală într-o lume imaginară, fantastică, în care este potențată reușita esențială (erotică). Astfel, prin aceste mijloace, fata de împarat reușește să se întâlnească cu Luceafărul, de care se îndragostește (motivul zburatorului).
Imaginarul poetic, deși este asemănător cu cel din basmul sursă de inspirație, se diferențiază prin apelul la motivul cosmogoniei, pe care îl implică călătoria Luceafărului, devenit Hyperion, către creatorul acestuia, pe care Eminescu îl numește în alte creații ale sale Demiurg. Călătoria este ea însăși un motiv literar, evidențiind natura ființei superioare pin aspirație. Lumea ideală nu cunoaște o degradare prin acțiunea timpului în antiteză cu lumea efemeră în care omul superior este reprezentat de Cătalin și Cătălina, în care totul se desfașoară sub influența trecerii iremediabile a timpului.
Limbajul poetic eminescian este specific romantismului, prin terminologia în care se deosebesc câmpurile semantice ale planului cosmic și terestru, care conturează lumea fetei de împarat și a Luceafărului. Întâlnim elemente de noutate din perspectivă morfosintactică și prozodică. Eminescu utilizează forme verbale colocviale („te-oi duce”, „n-oi merge”). În aceeași linie, poetul utilizează forme fonetice arhaice, pe care dorește să le conserve („răzima”, „împle”, „mâni”). La nivel sintactic, structurile sunt complexe, deși strofele au un număr mic de silabe. La nivel prozodic, noutatea pe care Eminescu o aduce sunt acele cuvinte cu valori gramaticale diferite pentru a construi rima („rază- luminează”- substantiv- verb). Cele mai expresive sunt figurile de stil, pe care poetul le folosește cu măiestrie („marmoreele brațe”), dar și construcțiile oximoronice de tipul „bătând închiși”.
Imaginile care evidențiază tema și viziunea despre lume se găsesc în catrenele 78 și 98, prin care Eminescu conturează starea omului în raport cu universul și timpul arătând că acesta își bazează viitorul pe „stele cu noroc”, deși este supus unor „prigoniri de soarte”, iar în strofa finală, cititorul descoperă drama omului superior care dorind să-și depășească statutul, se lovește de împotrivirea care îl determină să se izoleze, devenind „nemuroitor și rece”.
În opinia mea, „Luceafărul”, de Mihai Eminescu, exprimă cel mai bine viziunea despre condiția omului superior pe care îl vede în mai multe ipostaze, de la unicitatea ființei, până la elemente comune acesteia. În același timp, cititorul Luceafărului descoperă în poem iubirea trădată, prin urmare, neîmplinirea acesteia, specifică celor mai multe dintre creațiile eminesciene.
