Comedia este o specie a genului dramatic, care stârneşte râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu un final fericit. Conflictul comic este realizat prin contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Sunt prezente formele comicului : umorul, ironia, şi diferitele tipuri de comic (de situaţie, de caracter, de limbaj, de nume).
Opera literară O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale (1884) este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind inspirată din farsa electorală din anul 1883. Încadrându-se în categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea unor defecte omeneşti, piesa prezintă aspecte din viaţa politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru Cameră) şi de familie (relaţia dintre Tipătescu şi Zoe Trahanache) a unor reprezentanţi corupţi ai politicianismului românesc.
Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu Persoanele de la începutul piesei şi didascaliile, singurele intervenţii directe ale autorului în piesă. Textul dramatic este structurat în patru acte, alcătuite din scene, fiind construit sub forma schimbului de replici între personaje.
Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă. Pretinsa luptă pentru putere politică se realizează de fapt prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului politic “o scrisoare pierdută” – pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât indică atât banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiaşi scrisori, amplificate prin repetarea întâmplării într-un alt context, dar cu acelaşi efect).
Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea ce priveşte amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Acţiunea comediei este plasată « în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre », adică la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile.
Intriga piesei porneşte de la o întâmplare banală : pierderea unei scrisori intime, compromiţătoare pentru reprezentanţii locali ai partidului aflat la putere, şi găsirea ei de către adversarul politic, care o foloseşte ca armă de şantaj. Acest fapt ridicol stârneşte o agitaţie nejustificată şi se rezolvă printr-o împăcare generală şi neaşteptată.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru putere politică a două forţe opuse : reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache – preşedintele grupării locale a partidului şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor. Conflictul are la bază contrastul dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară personajele. Conflictul secundar este alimentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică este susţinută gradat, prin lanţul de evenimente care conduc spre rezolvarea conflictului în finalul fericit al piesei : scrisoarea revine la destinatar, Zoe, iar trimisul de la centru, Agamiţă Dandanache, este ales deputat. Este utilizată tehnica amplificării treptate a conflictului. O serie de procedee compoziţionale (modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruşte de situaţie, introducerea unor elemente-surpriză, anticipări/amânări) menţin tensiunea dramatică prin complicarea şi multiplicarea situaţiilor coflictuale.
Scena iniţială din actul întâi (expoziţiunea) prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care citesc ziarul lui Nae Caţavencu şi numără steagurile. Venirea lui Trahanache cu vestea deţinerii scrisorii de amor de către adversarul politic declanşează conflictul dramatic principal şi constituie intriga comediei. Convingerea soţului înşelat că scrisoarea este o plastografie şi temerea acestuia că Zoe ar putea afla de “machiaverlâcul” lui Caţavencu sunt de un comic savuros. Naivitatea (aparentă sau reală) a lui Zaharia Trahanache şi calmul său contrastează cu zbuciumul amorezilor Tipătescu şi Zoe, care acţionează impulsiv şi contradictoriu pentru a smulge scrisoarea şantajistului.
Actul II prezintă în prima scenă o altă numărătoare: a voturilor, dar cu o zi înaintea alegerilor. Se declanşează conflictul secundar, având în prim-plan cuplul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Dacă Tipătescu îi ceruse lui Pristanda arestarea lui Caţavencu şi percheziţia locuinţei pentru a găsi scrisoarea, Zoe, dimpotrivă, ordonă eliberarea lui şi uzează de mijloacele de convingere feminine pentru a-l determina pe Tipătescu să susţină candidatura avocatului din opoziţie în schimbul scrisorii. Cum prefectul nu acceptă compromisul politic, Zoe îi promite şantajistului sprijinul său. Depeşa primită de la centru solicită însă alegerea altui candidat pentru colegiul al II-lea.
În actul III (punctul culminant), acţiunea se mută în sala mare a primăriei unde au loc discursurile candidaţilor Farfuridi şi Caţavencu, în cadrul întrunirii electorale. Între timp, Trahanache găseşte o poliţă falsificată de Caţavencu, pe care intenţionează s-o folosească pentru contra-şantaj. Apoi anunţă în şedinţă numele candidatului susţinut de comitet : Agamiţă Dandanache.Încercarea lui Caţavencu de a vorbi în public despre scrisoare eşuează din cauza scandalului iscat de Pristanda. În încăierare, Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat, care o duce destinatarei.
Actul IV (deznodământul) aduce rezolvarea conflictului iniţial, pentru că scrisoarea ajunge la Zoe, Iar Caţavencu se supune condiţiilor ei. Intervine un alt personaj, Dandanache, care întrece prostia şi lipsa de onestitate a candidaţilor locali. Propulsarea lui politică este cauzată de o poveste asemănătoare : şi el folosise o scrisoare compromiţătoare. Este ales în unanimitate şi totul se încheie cu festivitatea condusă de Caţavencu, unde adversarii se împacă.
Acţiunea piesei este constituită dintr-o serie de întâmplări care, în succesiunea lor temporală, nu mişcă nimic în mod esenţial, ci se derulează concentric în jurul pretextului (pierderea scrisorii). Atmosfera destinsă din final reface starea iniţială a personajelor, fără nici o modificare a statutului lor dinaintea pierderii scrisorii. Personajele acţionează stereotip, simplist, ca nişte marionete lipsite de profunzime sufletească, fără a evolua pe parcursul acţiunii, fără a suferi transformări psihologice (personaje « plate »).
Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite tipuri. Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Ele aparţin viziunii clasice, având o dominantă de caracter şi un repertoriu fix de trăsături. Pompiliu Constantinescu precizează în articolul « Comediile lui Caragiale » nouă clase tipologice dintre care următoarele sunt identificate şi în O scrisoare pierdută : tipul încornoratului (Trahanache), tipul primului-amorez (Tipătescu), tipul cochetei şi al adulterinei (Zoe), tipul politic şi al demagogului (Tipătescu, Caţavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache), tipul cetăţeanului (Cetăţeanul turmentat), tipul raisoneurului (Pristanda) etc.
Un alt mijloc de caracterizare indirectă (alături de comicul de caractere şi de situaţie) este onomastica. Numele personajelor sugerează trăsătura lor dominantă : Zaharia (zaharisitul, ramolitul) ; Trahanache (derivat de la cuvântul trahana, o cocă moale, uşor de modelat, după enteres) ; Caţavencu (de la caţă - sugerând demagogia şi de la caţaveică - ipocrizia) ; Pristanda (de la numele unui dans popular în care se bate pasul pe loc) etc.
Şi indicaţiile autorului conturează indirect personajele prin semnificaţia în plan moral sau intenţional a gesturilor şi a mimicii. Totuşi, limbajul reprezintă principala modalitate de individualizare a personajelor (caracterizare indirectă). Pronunţiile greşite ale neologismelor (dipotat, docoment), exprimarea confuză, cu abateri de la normele limbii literare, reflectă incultura. Ticurile verbale denotă fie viclenia (« aveţi puţintică răbdare »), fie slugărnicia (« curat »).
Sursele comicului sunt diverse şi servesc intenţia autorului de a satiriza defectele omeneşti puse în evidenţă pe fundalul campaniei electorale. Comicul de moravuri vizează viaţa de familie şi viaţa politică. Comicul de situaţie susţine tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute, construite după scheme comice clasice ; comicul de caracter reliefează defectele general-umane pe care Caragiale le sancţionează prin râs (demagogia, prostia, servilismul, senilitatea). Comicul numelor proprii este o formă prin care autorul sugerează dominanta de caracter, originea sau rolul personajelor în desfăşurarea evenimentelor ; prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea indirectă şi se evidenţiază incultura personajelor ; comicul de intenţie evidenţiază atitudinea scriitorului faţă de personajele sale, pe care le ironizează, le satirizează sau le caricaturizează.
Prin toate aceste mijloace piesa O scrisoare pierdută provoacă râsul, dar, în acelaşi timp, atrage atenţia cititorilor/spectatorilor, în mod critic, asupra « comediei umane ».
