Basmul cult românesc a cunoscut o adevărată expansiune în perioada celor patru mari clasici ai literaturii române, între care Ion Creangă, se remarcă, dând o serie de creații ce au rămas repere pentru specie până astăzi. Acesta, descoperit și adus în cenaclul Junimii de Mihai Eminescu, rămâne în literatura română ca cel mai apreciat și iubit povestitor, iar o operă reprezentativă a acestuia a rămas până astăzi basmul cult „povestea lui Harap-Alb".
„Povestea lui Harap-Alb" este un basm cult de o valoare artistică deosebită, despre care putem spune că urmărește șablonul clasic al basmului popular, prin tematica generală abordată, aceea a luptei dintre bine și rău (avem, așadar, un protagonist și un antagonist), finaliztă cu supremația binelui.
Trăsătura cea mai relevantă, care încadrează acest basm al lui Ion Creangă în această specie literară, o reprezintă structura, care este marcată prin formule tipice de început, mediane și de final, care apropie opera marelui povestitor de basmul popular, deși în multe privințe se deosebește de acesta, prin inovațiile aduse de către autor, între care amintim neasumarea veridicității faptelor narate la începutul operei, precum și mulțimea de proverbe și zicători utilizate.
O altă trăsătură specifică basmului, pe care o identificăm în „Povestea lui Harap-Alb", este motivul călătoriei (inițiatică în acest caz) cu scop reparatoriu, pe care eroul este obligat să o săvârșească atunci când apare elementul perturbator (scrisoarea Împăratului Verde), care strică echilibrul inițial, starea de bine, pe care, în final, trebuie să o reinstituie protagonistul.
Patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume, sunt titlul, motivele literare specifice, relația incipit-final și reperele spațion-temporale.
Titlul basmului este un ximoron, prin semnificația cuvintelor ce compul numele personajului eponim. Termenul „Harap" provine în limba română de la cuvântul „arab", care desemna în trecut un rob sau un slujitor de origine arabă, adică pe cineva cu tenul măsliniu, de aici și sensul oximoronic, prin opoziția cu adjectivul „alb". Din această perspectivă, numele personajului ar putea fi înțeles ca fiind „slugă albă" - de origine nobilă. Substantivul „povestea" din titlu anunță atât faptul că în conținutul basmului vom întâni evenimente din viața personajului, cât și faptul că aceste evenimente sunt rodul imaginației autorului.
Motivele literare utilizate de Ion Creangă în „Povestea lui Harap-Alb" sunt luate din folclorul românesc sau din literatura universală. Amintim, astfel, motivul împăratului fără succesori, motivul alegerii eroului, motivul călătoriei, motivul podului și motivul probelor (vezi muncile lui Hercule, din mitologia Greciei Antice). Primul motiv enunțat apare chiar în secvența narativă a primirii scrisorii de la fratele Craiului, prin care Împăratul Verde cere acestuia să-i trimită pe cel mai destoinic nepot pentru a-l urma la tron, deoarece el avea doar trei fete și niciun fecior. Această secvență este și cea care descoperă intriga basmului, elementul perturbator ce strică liniștea și binele inițial ce trebuie restabilit.
Incipitul basmului este în concordanță cu finalul acestuia, prin utilizarea formulelor specifice, prin care naratorul pregătește interlocutorul pentru intrarea în atmosfera basmului, marcată prin fantastic și fabulos, respectiv, pentru ieșirea din această lume în care se găsesc personaje himerice, cu puteri supranaturale, care fie ajută, fie împiedică protagonistul să își atingă obiectivul prin care se restabilește situația inițială de bine. Incipitul și finalul sunt diferite de formula clasică a basmului popular, deoarece în basmul lui Creangă, naratorul nu își asumă povestea, utilizănd forma populară a verbului impersonal „se zică că" („cică"). Finalul se remarcă și el prin originalitate, prin aceea că naratorul nu neagă evenimentele narate așa cum se întâmplă în basmele populare („am încălecat pe-o căpșună și v-am spus o mare minciună"), cine spune că și astăzi mai ține veselia de la nunta Împăratului Hrap-Alb.
Reperele spațio-temporale sunt vagi în basmul „Povestea lui Harap-Alb", la fel cum întâlnim în basmul popular. Referirile la timp sunt neclare, receptorul deducând faptul că evenimentele narate se întâmplă într-un trecut îndepărtat, acel „illo tempore" despre care vorbește literatura de specialitate și pe care naratorul îl anunță în incipit prin adverbul „odată". Reperele spațiale sunt și ele la fel de vagi ca și cele temporale, astfel că fiul Craiului pornește în călătoria sa dintr-o „țară îndepărtată", condusă de tatăl său, și trebuie să ajungă în împărăția unchiului său, aflată la celălalt capăt al lumii. Aceste repere spațiale au menirea doar de a accentua dificultatea călătoriei eroului, pentru a spori și meritele acestuia și de a justifica recompensarea lui la final (motivul recompensării eroului).
Relația dintre protagonistul operei și celelalte personaje este și ea fidelă șablonului clasic al basmului, acesta aflându-se într-o continuă luptă pentru propria viață, deoarece este trimis de antagonist (Spânul) în diferite misiuni care ar trebui să îi aducă moartea. Același lucru se întâmplă și în cazul încălcării interdicției de a nu se însoți cu omul roș, pentru că și Împăratul Roș îl pune în situații din care n-ar fi putut să iasă viu fără ajutor. Din această perspectivă, celelalte personaje se împart în două categorii, în prima intrând ce-i care îi vor răul (Spânul, Împăratul Roș), iar în cea de-a doua, cei care îl sprijină în călătoria sa inițiatică pe Harap-Alb. Aceștia din urmă sunt donatorii (Craiul, crăiasa albinelor, crăiasa furnicilor) și ajutoarele (Sfânta Duminică, cei cinci prieteni himerici și, bineînțeles, calul năzdrăvan, care este și prieten și confident).
Relația slugă-stăpân, dintre protagonist și antagonist, este necesară din perspectiva experienței proprii pe care ar trebui să o aibă viitorul împărat. Harap-Alb acumulează calitățile necesare conducătorului în relația sa nemijlocită cu oamenii de toate categoriile (cei cinci prieteni hiimerici), dar și cu celelalte viețuitoare ale împărăției (furnici, albine), învățând, în felul acesta, să fie milos, îngăduitor, prietenos și să înțeleagă menirea fiecăruia. Recompensa pentru faptele sale bune este primirea deminității de împărat, iar fata pe care o pețise pentru Spân îi devine mireasă (motivul recompensei cavalerului - eroul care primește împărăția și fata drept mireasă).
Viziunea despre lume se reflectă în basmul „Povestea lui Harap-Alb", de Ion Creangă, într-un mod inedit și, putem spune, specific povestitorului desăvârșit.
În opinia mea, Ion Creangă introduce în basmul său elemente din viața țăranului moldovean, exprimând, prin narațiunea sa, propria concepție despre viață, care are întotdeauna un obiectiv morațizator, prin aceea că binele, în lupta sa cu răul, trebuie să învingă. Menționăm, mai întâi, faptul că personajele din „Povestea lui Harap-Alb" folosesc fără excepție un limbaj comun, cu termeni regionali, expresii și ziceri tipice, prin care și Craiul și fiul lui, la fel ca și cei cinci prieteni hidoși, par a fi ipostaze diferite ale unui țăran moldovean, care folosește limba populară, devenită marcă a stilului autorului. Un alt argument care confirmă faptul că autorul își exprimă propia viziune despre lume, prin intermendiul operei sale, este acela că utilizează umorul ca instrument cu care să treacă peste momentele dificile sau se folosește de proverbe și zicători, prin care să evidențieze binele și să înfiereze răul („la plăcinte înainte, la război înapoi"; „apără-mă de găini, că de câini nu mă tem").
În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb" este un basm cult prin care Ion Creangă își dezvălui viziunea despre lume, dar și arta de povestitor, care îl așează la loc de cinste în literatura română, rămânând unul dintre cei patru mari clasici pe care i-a dat Junimea literaturii noastre.
