Romanul, obiectiv, social şi realist
Curent literar manifestat, pe plan european, la mijlocul secolului al XIX-lea, realismul pune accentul pe raportul dintre artă şi realitate, fiind interesat de reprezentarea veridică a acesteia din urmă. În literatura română, formula realismului obiectiv trece în operele unor scriitori precum Nicolae Filimon, Ioan Slavici, I. L. Caragiale. El îşi găseşte expresia şi în romanul Ion al lui Liviu Rebreanu a cărui apariţie, în anul 1920, „rezolvă o problemă şi curmă o controversă" (E. Lovinescu) deoarece, prin obiectivitatea observaţiei şi prin aderarea la o estetică de tip naturalist,
Romanul se înscrie în doctrina realistă în primul rând prin reflectarea veridică şi obiectivă a realităţii. Universul imaginat de Rebreanu aduce în faţa cititorului imaginea satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, surprinsă în toate aspectele ei (relaţii de familie, relaţii economice şi culturale), astfel încât opera se dovedeşte a fi o frescă socială a epocii. Alte aspecte prin care opera lui Rebreanu se circumscrie romanului realist-obiectiv sunt: obiectivitatea perspectivei narative (narator impersonal, omniscient, omniprezent); tehnica detaliului veridic; descrieri minuţioase; personaje tipice; complexitatea umană; utilizarea unor tehnici de analiză psihologică; predilecţia pentru mediul rural; narațiune realizată cronologic, în ordinea momentelor subiectului; conflictele exterioare sunt numeroase, însă cel interior dă profunzime acţiunii.
Autorul mărturiseşte că ideea epică i-a fost sugerată de o întâmplare petrecută sub ochii săi. Prozatorul a văzut un ţăran îngenunchind şi sărutând pământul cu o patimă care i s-a întipărit în minte. Tot la originea romanului se află câteva persoane reale din satul său natal, scriitorul folosindu-se de exemplul vieţii lor în măsura în care puteau servi viziunii sale artistice.
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, particularizată în confruntarea devastatoare între două pasiuni puternice şi la fel de îndreptăţite, văzute ca două jumătăţi ale aceluiaşi întreg: iubirea pentru pământ şi iubirea pentru o singură femeie. Puternic individualizat, Ion trăieşte apriga dorinţă de a ieşi din cercul unui destin pe care îl percepe ca străin şi nesubstanţial fiinţei lui. Acestei pasiuni care atinge cote neobişnuite i se adaugă fatalitatea iubirii pentru femeia care, prin legile sociale şi morale, nu îi mai poate aparţine. Tema romanului şi maniera realistă de ilustrare implică dezvoltarea caracterului monografic, prin prezentarea stratificării sociale, a problemei naţionale, a relaţiilor dintre ţărănime şi intelectualitatea satului, a riturilor de trecere (naşterea, nunta, înmormântarea).
Temele romanului sunt anunţate încă din scena horei. Deşi gândul îi este la Florica, Ion alege să o joace pe Ana. Ba mai mult, retraşi din tumultul dansului, cei doi vorbesc în taină, prilej cu care naratorul omniscient surprinde gândurile protagonistului: „nu i-a fost niciodată dragă Ana şi nici acum nu îi era”. Setea pentru pământ a lui Ion este surprinsă în câteva scene impresionante, una dintre ele fiind aceea în care tânărul sărută brazda (şi la care autorul susţine că i s-a dat să asiste în realitate): „Se opri în mijlocul delniţei […] îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrăţişeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări”. Îngenuncheat în gestul mistic al sărutării pământului, Ion simte „fiorul rece”, iar lutul îi „ţintuieşte” picioarele şi îi îmbracă mâinile cu nişte „mânuşi de doliu”.
Perspectiva narativă obiectivă este susţinută de naraţiunea la pers a III-a, de naratorul obiectiv, omniscient, care ştie mai multe decât personajele şi care le dirijează destinele ca un regizor universal.
Alcătuit din două părţi, “Glasul pământului” şi “Glasul iubirii” şi având 13 capitole, romanul are o structură simetrică, la realizarea căreia contribuie mai multe elemente de compoziţie. În primul rând, titlurile celor două părţi ale romanului numesc o dominantă sufletească a personajului principal, o poruncă mai mare decât el însuşi: Glasul pământului şi Glasul iubirii. În scurta sa existenţă, cele două glasuri se împletesc, cel dintâi fiind mereu prezent. Pe de altă parte, titlurile primului şi ultimului capitol “Începutul” şi “Sfârşitul” contribuie la impresia de sfericitate a operei.
