Alexander Crown

Prolog

"Se spune că este ușor să mori, mai greu e să trăiești; doar lașii se sinucid; în cinci ani problema asta nu va mai conta. Dar dacă în cinci ani ai muri oricum? Atunci chinul din prezent ar fi în zadar, nu? "

—Cartea asta e plină de idioțenii, de ce ai citi așa ceva? Vocea îi era calmă, sincer curioasă și ușor îngrijorată. Ai pățit ceva?

A scuturat din cap, zâmbind.

—Nu, doar că uneori e interesant să te gândești la moarte. Adică, cine suntem noi să o înșelăm de atâta timp?

S-a ridicat și i-a mângâiat obrazul.

—Nu suntem zei, Alex. De ce am fost aleși noi?

El și-a coborât privirea și ea a văzut întrebările luptându-se în ochii lui albaștri. Erau reci, albastrul oceanului iarna. Cutremurător de sinceri.

— Nu am fost aleși, am fost blestemați.

A îmbrățișat-o strâns, cu disperarea ultimelor sute de ani. Nu se putea sătura de trupul lui, de mintea lui, de dragostea lor. Nimeni și nimic nu avea să îi despartă. Nici măcar moartea.

Alexander i-a mângâiat părul cărunt și i-a sărutat fruntea ridată. Simțea fiecare zi tot mai apăsătoare, se săturase de același scenariu de fiecare data. Poate n-o va mai căuta, nu va mai studia viețile a sute de copii născuți în ziua morții ei. Era întotdeauna la fel de greu. I-a prins materialul rochiei, acum mult prea mare pentru ea și a strâns cu furie, cu teamă, cu dor.

—Alex... nu trebuie să mă mai cauți. Poate de data asta mă vor lasă să intru. I-a vorbit cald și stins, ca de fiecare dată. Nici ea nu mai putea suporta durerea aducerii aminte. Atât de multe vieți într-un singur suflet îl ard pe dinăuntru.

—Nu! Nici să nu te gândești. Oricine vei fi, oricât de departe, te voi găsi. Nu pot pierde șansa de a te iubi iar și iar, indiferent de ce trup ai avut sau vei avea. Ți-am jurat. Mi-am jurat.

Hotărârea din vocea lui a făcut-o să îl aducă spre pieptul ei, într-o îmbrățișare fragilă; nu ar fi vrut să treacă prin atâtea sfârșituri, deși ultimele au fost la mai mare distanță unele de altele. Acum avea optzeci de ani și fiecare gură de aer durea. Moartea se apropia, erau prieteni. Mereu aceeași lumină, aceeași mână întinsă și fermă, aceiași ochi negri din neant. Niciodată nu a văzut întregul chip al morții.

Ultima dată i-a plâns sufletul atât de tare că a dărâmat o clădire întreagă. A implorat trecerea, liniștea, pacea eternă. A fost refuzată și trimisă înapoi, înlănțuindu-l încă o data pe cel ce-avea să o caute.

El s-a lăsat cuprins și sărutat cu o ultimă suflare. Trupul ei împuținat i s-a lăsat în brațe, moale și ușor.

—Te iubesc, Rosa Morningstar. Chipul i s-a schimonosit de durere. Nu din nou.

Ningea. Prima zi de noiembrie.