Alexander Crown

Capitolul 5

Se trezi în miros dulce de scorțișoară și un fluierat în surdină.

—Clătite?

Alexander părea extrem de vesel, prea vesel pentru cineva care fusese împușcat cu o seară înainte. Liz se întrebă dacă fusese un vis. Patul nu mai păstrase nicio urmă de sânge, toate prosoapele fuseseră duse de acolo iar așternuturile schimbate. Cum reușise să se descurce așa repede într-o casă străină și dezordonată, fără să facă zgomot era peste puterile ei de înțelegere. Singurul care continua să confirme tot ce se întâmplase era glonțul deformat, așezat pe colțul mesei. Știa sigur că avea să-l păstreze, deși nu înțelegea de ce. Poate devenea una din persoanele acelea care nu se pot despărți de nimic și mor sufocate sub propriile lucruri.

Se întinse, lăsând aerul rece de dimineață să o învăluie. Era o zi frumoasă, senină. Mai mult ca sigur că era frig de înghețau pietrele, așa funcționează natura. Te ademenește cu raze de soare, un cer impecabil, fără nori și mai albastru decât orice albastru de pe pământ. Apoi îți faci curaj și pășești afară, doar pentru a îngheța complet într-un timp record. Surâse și păși leneș spre bucătărie.

—Cine face clătite cu scorțișoară? Întrebă somnoroasă.

Alexander se întoarse spre ea, răsucind în același timp tigaia.

—Nu știi ce pierzi. Americanii m-ar plăti să le ofer clătitele mele spectaculoase.

—Atunci, ai greșit continentul? Sugeră cu un zâmbet.

El o privi jignit, pufni și se întoarse spre aragaz. Trebuia să admită, nu știa ce se întâmplase în acea dimineață. Se trezise înainte de răsărit, simțindu-se ca un prunc și cu o uriașă poftă de clătite americane cu scorțișoară. Făcuse curat în urma lui, adunând tot sângele și spălând cu grijă toate petele. Se gândise să o mute pe Liz în pat, dar atingând-o ar fi comis un sacrilegiu. Părea atât de perfect încremenită în timp, ca într-o rugăciune perpetuă. Nu ar fi suportat să afle cum i se potrivește în brațe, știa deja că ar fi fost perfect.

—Trebuie să recunosc, sunt foarte bune! Exclamă fericită, gustând dintr-o clătită caldă cu sirop.

Nu îi era teamă de el, deși era un bărbat pe care nu-l cunoștea prea bine și cu o seară în urmă văzuse un glonț ieșind de bună voie din carnea lui.

—Cred că ar trebui să vorbim despre ceva, continuă ea după o vreme. Apreciez clătitele și că ai făcut curat, dar asta nu explică ce am văzut aseară. De cât timp poți face asta?

Văzu cum trăsăturile lui Alexander se înăspresc, pe măsură ce gândea și procesa un răspuns. Se întreba dacă avea să îi spună adevărul sau nu.

El avea aceeași dilemă. Dacă îi va spune totul, probabil o va pierde; apoi se opri și își imagină anii de stat în pat prins într-o rememorare perpetuă. Adevărul probabil că nu avea cum să îl elibereze de data asta, dar își dorea din suflet să îl împărtășească. Se încruntă, văzându-i privirea fixată pe chipul lui. Oare cât de multe putea citi prin el?

—De foarte multă vreme, spuse brusc, mestecând încă.

Liz făcu un gest cu furculița, pentru a-l asigura că era atentă.

—Cateva sute de ani, contiua el. Văzu cum ochii Elizabethei se măresc a surpriză, dar continuă să rămână tăcută, în așteptare.

Când tăcerea deveni insuportabilă, lăsă furculița din mână și se aplecă peste masă.