Alexander Crown

Capitolul 11

 A rămas acolo, întins ca o păpușă de paie. De-abia în singurătatea acelei camere l-au năvălit toate câte se întâmplaseră și a început să pună cap la cap ceea ce spusese Edea. Și-a reconstruit-o în minte, cu ochii aurii și pielea neagră ca cerul nopții, cu tot cu stele. Apoi a văzut-o așa cum era ea, cu un chip prea blând pentru sarcasmul vocii puternice, de conducătoare. Părul îi era roșiatic, ca și când apusul i s-ar fi cuibărit între bucle, iar ochii atât de albaștri, aproape la fel ca ai lui, împrumutând culoarea mării iarna. Era delicată, dar puternică. "Exact ca un leu într-un trup de caprioara", gândi el.

Elizabeth i s-a arătat și ea, așa cum și-a întipărit-o în minte: în sufrageria ei, cu lumina dimineții dansându-i în jur, jucându-se cu umbrele pe chipul ei, atât de asemănător cu al Rosei. O parte din el știa că ceva era în neregulă, dar a ales să-și ignore instinctul și să se bucure de moment. Faptul că nu a fost decât o marionetă l-a surprins doar pe jumătate, deși nu înțelegea care era scopul. De ce ar avea un trecut atât de complex și trist, când fusese adusă la viață cu unicul țel de a-l captura pe el? Și ce se întâmplase cu energia lui? În tensiunea momentului nu și-a pus întrebarea, dar acum îl apăsa pe piept. A ridicat o mână și s-a concentrat spre ea, încercând să trimită orice îi electriza venele spre degete, însă a continuat să rămână rece, indiferent cât de mult s-a încruntat la ea.

Dacă Shana era la fel de reală cum se simțea, atunci totul căpăta un pic de sens, însă Edea spusese atât de multe lucruri pe care încă nu a reușit să le înțeleagă încât încruntarea i-a rămas pe chip, în concentrarea de a lega lucrurile.

Spusese că furase viața surorii ei, dar cum era posibil, când el habar n-avea că ținutul există, cu atât mai puțin că are o regină, o soră a reginei sau orice ar fi aparținut de Shana? Și cum putea fi el vreo cheie de orice fel, când se simțea ca o găină fără cap alergând în jurul a tot ceea ce se întâmplase? Rosa avea să sufere, și-a spus, dacă nu se supune... dar Rosa fusese de asemenea o invenție, asemănătoare lui Liz, după cum îi explicase Edea. Nimic nu avea sens.

Iar cei ce l-au îngrijit, erau dincolo de orice și-ar fi putut el imagina vreodată. Trebuia să recunoască, se lăsase manipulat de ei doar pe jumătate din cauza a tot ce aflase și jumătate din cauza fricii paralizante care-l cuprinsese în prezența lor. Erau ființe înalte, diforme; aveau coarne lungi și subțiri, pielea atât de albă că putea vedea vene negre traversându-le brațele și nodul cenușiu din piept. Iar ochii, ochii au fost cei care l-au terifiat cu adevărat. Atât de negri că păreau mai mult o lipsă decât o prezență, fără reflexii. Nu și-a putut da seama în ce direcție priveau, erau mai mult morți decât vii, ca și cum viața i-ar fi părăsit și n-ar fi rămas decât un trup ascultător.

A scuturat din cap, încercând să alunge toată avalanșa de imagini, pentru a se feri ca acestea să-i ardă retina și să rămână acolo pentru totdeauna.

S-a ridicat și s-a îndreptat spre fereastră, pentru a studia împrejurimile. Nu avea nicio șansă să fugă de acolo, indiferent ce ar fi încercat. Smoala fierbea la rădăcinile copacilor încinși, iar aceștia se întindeau atât de mult în zare încât nu vedea altceva. A observat că pulsau încet, la unison.

Singura cale de ieșire era o potecă îngustă, pietruită, de-a latul căreia stăteau două gărzi, aproape umăr la umăr, cu mâinile odihnindu-se pe mânerele săbiilor.

—Visezi, Crown, și-a șoptit. Visezi. Deschide nenorociții ăia de ochi și revino-ți.

Era prea mult.

—Vorbesti singur, dragule?

S-a întors brusc, lipindu-se de fereastră. Nu auzise ușa deschizându-se, deși acum stătea dată de perete. Edea a râs ușor și s-a apropiat.

—Calmeaza-te, n-am să te mănânc. Încă. L-a privit cu subînțeles și și-a trecut un deget peste chipul lui, conturându-i maxilarul.

S-a ferit de atingerea ei, izbindu-se de sticla caldă. Era dezgust ceea ce simțea, știa sigur. Avea o furie ce-i clocotea în suflet, hrănită de prezența Edeei, însă independentă de voința lui sclipea o vagă dorință. "Nu, nu. N-ai să fii complet idiot de data asta, Crown" își spuse.

S-a îndepărtat câțiva pași și a privit-o sfidător.

—Explica-mi toate astea, sau tu și Shana o să vă duceți dracului, a mârâit printre dinți.

Iritarea i-a crescut exponențial când Edea i-a râs în față, întorcăndu-i spatele. S-a întins după ea, prinzând-o de un umăr pentru a o răsuci. În următoarea secundă a aterizat în partea opusă a camerei, cu peretele strivindu-i spatele, sub greutatea unei vrăji.

—Credeam că oamenii au reușit să te mai cizeleze, dar se pare că m-am înșelat, a spus ea ridicând din umeri. Trebuia să mă asculte și să te țină aici, în loc să te trimită printre idioți barbari, dar presupun că întotdeauna i-a plăcut drama.

—Lasa-mă jos! Zbieră Alexander, surprins de puterea din propria voce. Cu pieptul atât de strivit, nu se așteptase decât la o șoaptă răgușită.

—Nu și dacă te mai dai în spectacol. Data viitoare, îți înfig fundul ăla frumos în candelabru, ne-am înțeles?

A fost momentul în care el a înțeles că cel mai mult îl enervau zâmbetele malițioase, atotstiutoare ce îi erau adresate. A dat din cap aprobator și s-a străduit să-și încordeze picioarele, pentru a nu ateriza, din nou, ca un idiot. N-a reușit. S-a ridicat și a pășit spre Edea, care-l privea cu ochi curioși și luminoși. S-a oprit în dreptul mesei și s-a trântit pe un scaun, cu coatele sprijinite pe lemnul strălucitor.

—Spune-mi tot.

Ea a deschis gura, dar n-a mai apucat să vorbească. Sunete de pași grăbiți răsunau pe coridor, alături de gâfâit speriat. Edea a ridicat din sprâncene, așteptând. Un soldat pipernicit, probabil cea mai haioasă creatură din Shana, s-a oprit în ușă, agățându-se cu ultimele puteri de balamalele mari din fier.

—Vorbeste! A ordonat regina.

—Maiestatea voastră, Grimmwing e aici! N-am putut să-l oprim!

Până a terminat pipernicitul de vorbit, Edea era deja pe coridor, strigând înapoi:

—Inchide ușa și nu-l lăsa să iasă!

Alexander încă nu îi putea auzi pașii. Soldățelul a făcut întocmai, postându-se în dreptul ieșirii, deși încă respira greu și repede.

Arăta ca un șoricel; capul îi era prea mare pentru gâtul subțire și umerii înguști, foarte scund și slab, scufundat de-a dreptul în armura de soldat. Alexander s-a întrebat dacă era în stare să-și ridice sabia, deși era pe jumătate convins că nu. S-a ridicat de la masă și l-a privit în ochi.

—Domnule, vă rog, rămâneți așezat. Vocea îi era rugătoare și sugrumată, ca și cum știa că până și un om normal l-ar putea doborî.

A închis ochii și a inspirat, ducând mâna spre sabie. Când scaunul s-a lovit de peretele de lângă el, oprindu-și alunecarea, a sărit atât de mult într-o parte, încât Alexander nu și-a putut reține un zâmbet.

—Stai jos, pari obosit.

Soldățelul scutură puternic din cap.

—Nu... nu pot să fac așa ceva, domnule.

—Alexander.

—Domnule Alexander.

 —Doar Alexander. Îl amuză vocea pițigăiată a soldatului, poate primul pe care nu-l vedea pregătit să-i ia gâtul dintr-o mișcare. Simțea că-l înțelege, singur și speriat într-un loc atât de mare. Acum avea chipul de un roșu atât de violent, că se îngrijora să nu-i pocnească un vas de sânge în cap.