Alexander Crown

Capitolul 9

A pășit plin de încredere pe coridoarele întunecate, spre ușile masive ce-l despărțeau de stăpâna lui. Gărzile l-au salutat scurt, fără a-l deranja. A bătut hotărât, a oftat și a împins cu încredere, găsind-o ca de obicei, privind pe fereastra înaltă cu o hotărâre de neclintit.

A făcut o plecăciune adâncă, ceremonială și a așteptat atenția suveranei, care părea prea puțin interesată de prezența lui; tușind încet, îi atrase atenția.

—Ascult, a spus plictisită. Se aștepta la rapoarte zilnice, răzmerițe sau iminența vreunui război, ca întotdeauna. Sau de ce nu, o nouă cerere în căsătorie.

—I-am adus, a răspuns generalul cu precauție. Sunt în aripa vestică, în turn.

A văzut o umbră trecându-i pe chip, după care un suflu de viață a învăluit-o, schimbându-i trăsăturile. S-a apropiat de bărbatul din fața sa și i-a pus o mână pe umăr.

— Minunat! Absolut minunat!

A cântat mai mult decât a vorbit și a părăsit încăperea, lăsându-și supusul pe jumătate șocat, întors în urma ei cu o expresie de nesiguranță și nedumerire.

Alexander s-a trezit într-o celulă de piatră, în miros de mucegai și șobolani. Confirmare stăteau doi ochi rotunzi și negri, care se holbau la el din întuneric, prinzând cele câteva raze de lumină care pătrundeau printre gratiile dese în privirea sa curioasă.

A întins mâna spre creatură, răzgândindu-se răpind când aceasta s-a aruncat asupra lui.

—Aveai de gând să-mi mănânci degetele, nu? Zâmbetul de pe chipul lui era amar. Mai fusese în închisoare, dar atunci știa ce făcuse. Acum habar n-avea, dar simțea aerul mai dens decât de obicei, parcă apăsând cu mai multă forță, făcându-i plămânii să lupte pentru fiecare gură de aer.

Principala problemă acum era Elizabeth. Știa că el s-ar descurca indiferent despre ce era vorba, dar nu era atât de sigur că pentru Liz avea să fie foarte comod. Și-o imagina trezindu-se singură, între patru pereți de piatră, speriată de situație și de șobolani.

Mișcarea din fața ușii l-a făcut să ridice capul. S-a deschis încet, iar o tânără femeie a pășit înăuntru. Nu mai văzuse niciodată o asemenea rochie, o combinație între cele victoriene și cele moderne, brodată cu mii de pietre negre, strălucitoare. Cineva era hotărât să facă impresie, gândi Alexander.

Femeia îi zâmbi și păși în lateral, lăsându-l să îi vadă însoțitoarea.

Liz îl privea cu ochi goi, îmbrăcată într-o versiune mai modestă a ceea ce părea să fie răpitoarea lor.

A sărit de pe lespedea ce ținea loc de pat, însă mâna întinsă a străinei l-a împins înapoi, fără a-l atinge. Realizând pericolul în care se aflau cu adevărat, Alexander încercă în zadar să se miște, dar aerul care îi intra cu greu în corp nu îi ajută mușchii și așa amorțiți din cauza frigului și umezelii din celulă.

—Nu te agita, mă obosești. Vocea îi era cunoscută, dar mintea lui părea să nu fie în stare să aducă la suprafață nicio amintire.

—Cine ești? A mârâit încordat.

—Ma simt jignită, credeam că suntem prieteni buni. Femeia a dus o mână la piept, pentru a accentua tonul ironic și tăios pe care-l folosise. Asta e mai puțin important, a continuat ea scuturându-și praf imaginar de pe umeri. Îți vei aduce tu aminte.

—Liz, ești bine? Cuvintele i-au ieșit greu, fiind încă tinuit pe loc.

Niciun răspuns. Tânăra în rochie elegantă zâmbi răutăcios.

—Cine, ea? A spus trăgând-o mai aproape pe Elizabeth. Nimeni. Doar modul meu de a te scoate la lumină.

L-a eliberat, apoi a prins-o pe Liz de ambii umeri și a scuturat-o ușor. În câteva clipe, tot ceea ce ținea în mâini era o rochie goală, cu diverse obiecte adunate sub poale.

Alexander a icnit, sărind pentru a o salva, dar era prea târziu. Ținea în mâini o oglindă crăpată și o panglică roșie. Și-a ridicat privirea spre ceea ce părea o vrăjitoare în toată puterea cuvântului.

—Ce-ai făcut? Vocea îi era aspră și întunecată. Tot ceea ce ținea ascuns amenința să iasă la iveală. Și-a simțit sângele fierbând, traversându-i fiecare vas cu o viteză amețitoare, concentrând energia în vârful degetelor.

Când a privit în jos, a sărit înapoi, neînțelegând ce se întâmplase. Obiectele pe care le recuperase de sub rochie ardeau mocnit, paglinca o grămăjoară de cenușă, oglinda înnegrită cuprinsă de tăciuni.

—Stiu despre Rosa, Alexander. A ținut Moartea atât de strâns, încât a fost nevoită să o treacă dincolo. Mica ta escapadă amoroasă s-a încheiat.

Privirea îi ardea la fel de mocnit ca oglinda de pe podea. A sărit spre vrăjitoare, hotărât să o ucidă. Smuncitura care l-a aruncat înapoi l-a luat prin surprindere și s-a trezit aterizând pe podea. Mâinile i-au lăsat amprente negre pe piatră atunci când s-a ridicat.

—Vino cu mine, avem multe de discutat.

Nu s-a mișcat.

—Cum vrei. A șoptit ceva și picioarele au refuzat să-l mai asculte, urmând-o îndeaproape. Se ura pe sine, o ura pe femeia din fața lui, ura blestematele alea de pietre pe care mergea și ura întreaga lume. Ar fi vrut să o vadă în flăcări.

—Asa, dragule, așa. Las-o să te învăluie.