My Boyfriend is a K-POP Star II

Capitolul 2| Mistery

Hei inima, totul a devenit ciudat, nu-i asa? Parca deja o iei razna, iti pare cunoscut sentimentul, nu-i asa? Ai grija doar, te rog ... nu vreau sa te ranesti iarasi ... te rog.

CAPITOLUL 2| Mistery

Am inchis caietul, uitandu-ma inspre usa de la camera. Oare este bine? De doua ore nu am auzit nici macar un cuvant, nici macar un sunet ...

Am plecat incet inspre camera acestuia, punand mana pe clanta de la usa, am reusit sa vad prin usa usor crapata cum acesta dormea, mi-am indreptat privirea inspre noptiera, acolo unde tava era goala, nu mai era nimic in farfurii.

Un zambet a aparut pe chipul meu fara sa imi dau seama... Am plecat inspre aceasta, facand curat, dupa care am iesit din camera. Am plecat in bucatarie, am spalat vasele dupa care m-am uitat la ceas. Vai era tarziu, sarisem si peste pranz.

M-am apucat repede sa caut prin bucatarie, trebuia sa fac ceva de mancare, astfel nu voi avea ce sa ii pun pe masa. Am pregatit repede supa preferata a tatei, iar ca felul doi am facut ceva mai usor de digerat, deoarece "tanarul misterios" nu putea manca ceva prea greu de digerat.

Am stat in liniste in bucatarie, incercand sa ma concentrez asupra mancarii, de obicei imi iesea "bunicica" dupa cum spune tata, insa de data aceasta trebuia sa iasa perfecta.

Am plecat inspre camera acestuia, vazandu-l ca era treaz, uitandu-se inspre mine cand am intrat in camera.

-Hei ... am spus eu, asezand tava langa el. Ti-am adus ceva de mancare, imi pare rau ca am sarit peste pranz ...

-Nu-i nimic, a fost foarte buna mancarea ... Spuse el, ridicandu-se in asa fel incat sa poata manca.

-Lasa-ma sa te ajut ... Am spus eu, dandu-i lingura.

-Ma descurc, nu sunt handicapat, sunt doar ranit! Spuse acesta, pe un ton care m-a facut sa ma simt prost.

M-am uitat la acesta cum manca linistit , se pare ca imi iesise buna mancarea. Am vrut sa ies din camera, dar ar fi fost nepoliticos sa tot intru in camera, asa mai bine asteptam sa termine de mancat, ca apoi sa plec de tot si sa nu il mai vad pana dimineata cand venea tata.

-Deci, te simti mai bine? Am intrebat eu, incercand sa intrerup linistea de mormant din camera.

-Sunt bine ... Spuse el pe un ton sec.

-Dar totusi, ce ai patit? Am spus eu, uitandu-ma la vanataile de pe bratele sale.

-Uite .... spuse el oprindu-se din mancat. Iti multumesc ca ma ajuti, si ii voi multumi si domnului Park, insa nu cred ca trebuie sa te bagi in viata mea, nu te cunosc si nu ma cunosti, asadar, haide sa ne comportam ca intr-un spital, tu ma ajuti fara sa intrebi nimic de mine, eu ma voi vindeca si voi pleca, iar dupa aceea totul o sa revina la normal, bine?

M-am uitat la aceasta, surprinsa de ceea ce spunea, am plecat capul simtind cum inima mea plangea, nimeni nu imi vorbise asa niciodata, asadar m-am simtit prost cand cineva a facut-o cand eu incercam sa ajut.

Acesta nu a vrut sa mai manance, mi-a facut semn sa iau tava, dupa care s-a intors cu spatele la mine. Am iesit din camera, inchizand usa in urma mea, am spalat vasele observand cum lacrimile imi curgeau pe obraz.

Ei haide, doar nu plang din prostia asta?

Am plecat in camera, asezandu-ma pe pat, dand drumul la televizor, m-am ascuns sub patura mea protectoare, incercand sa adorm, insa simteam cum ceva ramasese gol in interiorul meu.

Dimineata a venit si ea, era duminica, aveam zi libera. M-am ridicat fericita din pat, deoarece nu trebuia sa ii mai vad fata "idiotului" deoarece tata sigur se va ocupa el de caz.