Weillsviel

Prolog

După tot acest timp continui sa am aceste coșmaruri îngrozitoare. Continui sa le vad fețele palide, ochii lor sticloși, lipsiți de speranța, lacrimile înghețate ce nu contenesc sa le mai curgă... Le aud glasurile implorându-mă sa îi ajut, țipând de durere, de frica, de ura. Iar eu nu pot face nimic sa îi ajut, nu mă pot mișca, nu le pot oferi o mana de ajutor, nu pot scoate niciun sunet, nu pot face decât sa îi ascult urlând aceleași cuvinte : "este doar vina ta"...

Iar partea cea mai rea este ca au dreptate cu toții. Orice ar spune Carrie, știu ca este doar vina mea. Știu ca poate, daca m-as fi străduit mai mult, ar mai fi fost încă in viată.

I-am povestit despre coșmaruri. Oricât de mult am încercat sa evit sa o îngrijorez cu toate astea, știam ca doar Carrie m-ar fi putut ajuta într-o astfel de situație. Mi-a spus ca si ea are coșmaruri câteodată, dar are ceva ce o face sa meargă mai departe, ceva ce îi da putere: pe mine si pe Delly. Noi eram singurul lucru care o făceau sa își mai dorească sa se trezească dimineața.

Trebuia doar sa îmi găsesc un țel, ceva ce sa îmi dea putere sa merg înainte, ceva care sa mă facă sa îmi doresc sa trăiesc. Trebuia sa îmi găsesc o ancora de care sa mă agat. Doar ca părea imposibil sa găsesc acea ancora.

Pana într-o dimineața, când am găsit un pachet pe masa din sufragerie. Înăuntru se afla un jurnal si un bilețel: "Poate ca asta va fi ancora ta!, Caroline". Nu înțelegeam cum m-ar putea ajuta un jurnal gol-goluț sa scap de vinovăția aceasta. Mi-am dat seama ca nu avea sa îmi spună, trebuia sa îmi dau seama singur...

Mi-am petrecut zile întregi cu el in mana privindu-i copertele negre din piele, si încercând sa îmi dau seama ce i-a mai trecut prin cap lui Caroline. Pana într-o zi, când am realizat ca ea avea o idee geniala. In sfârșit îmi găsisem ancora. Puteam sa scriu. Sa scriu despre tot ce se întâmplase, sa scriu despre toți care au luptat... Nu puteam sa îi readuc la viată, însă puteam face ceva ca nimeni sa nu îi uite. Puteam sa le spun povestea.

***

Deci o sa va spun o poveste, dar nu una oarecare. Nu este povestea unui adolescent singuratic a cărui lume a fost data peste cap, sau a unor patru adolescenți care au fost nevoiți sa lupte pentru viața lor, nici măcar a unui băiat care obișnuia sa își petreacă nopțile scriind pentru ziarul scolii, a unei fete care cânta la violoncel si a iubirii ce îi lega unul de celălalt.

Povestea mea este despre un oraș. Un oraș mic care de la depărtare părea sa fie la fel ca oricare alt oraș mic din jurul lumii: decent, inocent, sigur; dar odată ce reușeai sa te apropii îndeajuns de mult, incepeai sa vezi umbrele ce se învârteau in jurul sau.

Povestea mea este despre un oraș, care sub presiunea unor secrete mari, murdare, si dureroase, a început sa se scufunde luând-i cu el si pe locuitorii săi, care mai devreme sau mai târziu aveau sa se înece.
Numele orașului nostru este Weillsviel.