Weillsviel

Capitolul 2

Când am intrat in sala de bal, mi-am dat seama ca întârziasem, dar probabil nu pierdusem decât discursul neschimbat al directorului Andrews, pe care suntem obligați sa îl ascultam in fiecare an. Ca de obicei, sala era plina. Balul dinaintea începerii scolii a fost in totdeauna unul dintre cele mai așteptate momente in Weillsviel. Era printre putinele petreceri organizate de scoală la care erau invitații nu doar elevii, ci si adulții.

Mama adora orice fel de petrecere, dar balul a fost întotdeauna unul din preferatele ei. De fiecare data dădea o mana de ajutor la decorarea salii, încercând sa facă totul perfect, ceea ce de obicei si reușea. Înainte, mergeam mereu împreuna, eu, ea si tata si nu ne despărțeam decât când ii vedeam pe Abby si Kyle... Tata avea dreptate, deși nu o puteam vedea, mă simțeam de parca ea era acolo, lângă mine...

-Ai venit! Nu credeam ca o sa mai apari! Striga Kyle părăsind restul echipei de fotbal si venind spre mine.

-Mda, m-am gândit ca nu ar fi chiar o idee rea sa trec pe aici! Au făcut o treaba buna cu sala de sport anul asta, am zis eu privind decorațiunile ce ascundeau spalierele si coșurile de baschet.

-Da, aproape ca nici nu se mai simte mirosul agonizant de transpirație! Se auzi o voce in spatele nostru. Salut, Ben!

-Buna, Isaac! Am spus eu strângându-i mana căpitanului echipei de fotbal a liceului. Nu eram chiar prieteni, dar in afara de Kyle, era singurul tip de treaba din echipa.

-Eu o sa plec, se para ca am rămas fără băutură iar eu sunt singurul cu o mașina destul de mare încât sa încapă înăuntru 3 butoaie de bere... spuse el îndreptându-se către ieșire, jucându-se cu brelocul cheilor, o broscuța din lemn.

-Daca o cauți pe Abby, sa știi ca nu a apărut încă, spuse Kyle amuzat, observând ca îmi plimbam privirea peste tot prin sala. Dar chiar când mă pregăteam sa neg asta, am auzit pe cineva strigându-mi numele. Era directorul. Am mers către el si am observat ca era însoțit de o femeie de vreo 40 de ani pe care nu o mai văzusem niciodată. Cu siguranța nu era de prin zona, caci atunci când locuiești într-un oraș așa de mic ca si Weillsviel, ajungi sa cunoști pe toata lumea. Era frumoasa, avea parul blond prins intr-un coc in vârful capului si purta o rochie alba pana la genunchi, lăsând sa i se vadă picioarele.

-Benjamin, spuse el cu o voce atât de calda încât se vedea de la o posta ca se prefăcea. Dumneaei este Caroline Mason, noua psihologa a scolii noastre. Tânărul este Benjamin Jensen, redactorul șef al revistei scolii si fiul șerifului, continua el, adresându-i-se femeii din stânga lui.

-Încântat de cunoștința, doamna Mason! Am spus eu, întrebându-mă ce mai punea la cale Andrews.

-Aștept ca mâine dimineața sa ii faci un tur al scolii, continua acesta.

-Desigur, am spus eu, întrebându-mă de ce m-a ales tocmai pe mine, caci de obicei cu asta se ocupau reprezentanții scolii, printre care se afla si Abby.

Ușa din fata se deschise, iar înăuntru intra una dintre cele mai frumoase fete pe care le văzusem vreodată. Deși Andrews continua sa vorbească, nu puteam fi atent decât la ea. Parul blond ii curgea in valuri pe umeri, iar ochii albaștrii ii luceau sub lumina reflectoarelor din sală. Purta o rochie lunga, argintie, care ii scotea in evidenta frumusețea... atunci privirea ei a întâlnit-o pe a mea pentru prima oara după atât de mult timp si mi-a zâmbit, făcându-mă conștient cat de mult mi-a lipsit.

-Hei, Benjie! A spus ea venind spre mine. Amândoi am început sa radem. Abby era singura persoana pe care o lăsăm sa mă strige așa, era singura persoana care îmi putea spune „Benjie" fără sa mă facă sa mă simt prost

-Hei, Abby!

Si nimeni nu a mai spus nimic timp de câteva secunde, dar care păreau a fi secole. Parca timpul se oprise in loc. Nu făceam nimic altceva decât sa ne uitam unul in ochii celuilalt. Parca trecuse o eternitate de când nu mai văzusem acei ochii, nu doar o vară. Dintr-o dată mă prinse in brațele ei, luându-mă prin surprindere. Mă îmbrățișa atat de tare incat ma putea lasă fără răsuflare, dar nu îmi păsa. As fi rămas acolo zile întregi. Pană atunci nu fusesem conștient cat de dor îmi fusese de îmbrățișările ei, de rasul ei, de ea...

Dintr-o data, corul scolii se opri din cântat. Era pentru prima data in seara aceea. Eu si Abby ne-am dezlipit unul de celălalt si am privit către scenă. Printre copii cu tot felul de instrumente se strecura o fata de cam aceiași vârsta cu noi, ducând după ea un violoncel. În timp ce Andrews o prezenta ca fiind Hannah Martin, una din cele mai talentate persoane pe care le-a cunoscut, fata s-a așezat emoționata si puțin rușinata pe unul din scaune. O cunoșteam, era una din fetele din ultima banca, care niciodată nu spun si nu fac nimic, care prefera sa tacă si sa asculte , al cărui nume nu i-l știa nimeni, ei bine, se pare ca al ei era Hannah.

După ce Andrews a coborât de pe scena, fata a pus arcușul pe coardele violoncelului si a început sa cânte. După câteva secunde cucerise tot publicul, toți se opriseră din vorbit si ascultau ce le șoptea violoncelul Hannei. Câteva perechi dansau, fermecate de muzică.

-Dansezi? Am întrebat-o pe Abby, sperând sa nu refuze. Dar nu numai ca a acceptat, ba chiar părea bucuroasa. Știam ca adora sa danseze. Luase chiar si lecții de balet pentru ca atunci când era mica își dorise sa devina majoreta, ceea ce încă nu se întâmplase.

Si-a pus brațele in jurul gatului meu, iar eu pe ale mele pe soldurile ei si am început sa dansam, lăsându-ne vrăjiți de muzica ce inundase întreaga sală. Totul mergea bine, chiar perfect, pană când Abby a pus întrebarea de care ma temeam cel mai tare, pe care îmi dorisem atat de tare sa nu o pună.

-Ce s-a întâmplat? De ce m-ai evitat toata vara? după câteva secunde continua: Ce am făcut greșit?

Ce puteam sa ii spun? Nu puteam sa o mint, ea e persoana care ma cunoaște cel mai bine, și-ar fi dat seama imediat...

-Eu... nu am putut, Abby... nu puteam sa continui sa stau pe lângă tine după tot ce se întâmplase! Te plăceam prea mult ca sa iți fiu doar un prieten. Daca ma vei întreba daca încă o fac, nici eu nu știu raspunsul...Abby ma privea ciudat, apoi după câteva secunde in care s-a gândit la ce i-am spus si-a retras mâinile de pe gatul meu si a plecat spre ieșire.

Am încercat sa o strig însă nu ma auzea. Melodia Hannei s-a terminat, auzindu-se peste tot ropote de aplauze. Mi-am făcut cu greu loc printre oameni încercând sa o prind din urma. Când am reușit sa ies din sala am dat nas in nas cu răcoarea unei seri de septembrie, iar întunericul era atat de puternic incat nu puteam vedea aproape nimic in fata ochilor. Însă am reușit sa o găsesc pe Abby datorita rochiei argintie care strălucea chiar si in întuneric. Stătea pe una din băncile de lemn. Am alergat spre ea si m-a așezat pe aceaşi banca. Privea într-o alta parte, părând ca nici măcar nu ma observase.

-Îmi pare rău, Abby...

-Erai cel mai bun prieten al meu, Ben! Aveam nevoie de tine, iar tu mai părăsit, a spus ea cu vocea răgușita. Plângea. Am încercat să ii șterg lacrimile, însă ea mi-a împins mana.

-Te-am sunat de atâtea ori! continua ea. Ti-am dat mesaje, ti-am trimis e-mailuri... iar tu nu ai răspuns la niciunul! Am crezut ca a fost vina mea, ca am zis sau am făcut ceva ce te-a rănit!

-Ai dreptate! Orice ai crede despre mine, ai dreptate! Am fost un imbecil care s-a gândit numai la el! Dar îmi pare rău!

Abby se ridică si încercă sa plece, dar am prins-o de mana

-Mai da-mi o șansa, Abby! Nu pot sa te pierd din nou!

După câteva secunde se întoarse si ma lua in brațe. Dar nu era aceaşi îmbrățișare călduroasa ca de obicei. Era felul ei de a spune ca am primit o a doua șansa, si ar fi bine sa nu îmi bat joc de ea. Am strâns-o in brațe la rândul meu si am rămas acolo o vreme îndelungată. Dintr-o data degetele lui Abby au început sa ma strângă tare de brațe. Am observat ca începuse sa tremure.

-Esti bine? am șoptit eu.

-Ben, întoarce-te! Şopti ea speriata.

I-am dat drumul si m-am întors ca sa vad ce a speriat-o. Când am văzut am înghețat. Un bărbat era întins pe jos într-o balta de sânge chiar in spatele băncii.

Era Isaac Standall.