Luciditate si transparenta

Partea I

Adierea de vânt ușoară imi mângâie urechile. Crengile copacilor scrâșnesc ușor iar păsările se pitesc grăbite in cuiburile lor. Nu am văzut niciodată marea . Tatăl meu mi-a spus ca e precum cerul, schimbătoare mereu. Uneori e învolburată si primejdioasa , alteori liniștita precum cerul semin in verile cele mai călduroase . Pe plaja nisipul fin iti intra printre degete , facadu-ți parca un masaj gadilicios . Ce nu as da sa simt si eu , sa vad si sa ma bucur de toate aceste peisaje de-a lungul anotimpurilor . Oare o sa-mi trăiesc toată viața visând ? Visând ca am in fața oceanul infinit de speranțe privind spre apusul care lasa urme ca de foc in albastrul-verzui ai mării? Familia mea si si cu mine trăim in mijloculAfricii de Sud, înconjurați de bogăția copleșitoare a copacilor si vietăților immense si minuscule . Verdele copacilor e foarte intens si ador sa ma cațăr in cei înalți . Casa noastră este întinsa pe crengile puternice ale unui copac de baubab.Pentru a putea ajunge in casa , trebuie da urci 342 de scări , bătute ușor pe tulpina copacului , pe coaja solida a acestuia . Copacului i-am pus numele Amneris, dupa numele gândacului meu preferat. E o rădașcă atat de simpatica pe care o hrănesc cu frunzele copacului . Nu o țin închisă , este libera dar mereu vine la mine sa ma joc cu ea . Odată eu dormeam si sora mea, Andreea , venind la mine in camera ca sa-si ia peria de par ,o vede pe pat si țipa atat de tare, încât toate păsările din copac si-au luat zborul. Africa de Sud e un loc interesant , unde soarele răsare cel mai frumos decât pe oricare alta parte a pamântului . Ador sa il privesc din vârful lui Amneris in fiecare dimineața . Tata își petrece timpul vânând , neavând alta sursa de hrana . Restul civilizației se afla la o distanța destul de consistentă . Pielea mea albă , s-a transformat treptat intr-un bronz ciocolatiu. Ador când tati aduce acasă vânat proaspăt de suricate . Carnea lor imi place atat de mult ! E periculos sa ma îndepărtez de casa intr-ucat pot fi oricând atacată de gheparzi , hiene sau cine stie ce alte animale . Nu stiu cum tati reușește sa supraviețuiască in acest joc pe viața si pe moarte. Fructele pe care le face copacul nostru sunt atat de gustoase . Mi-am învățat rădașca sa realizeze acțiuni la comanda . A durat ceva timp dar a meritat. E atat de simpatica cum sta pe spate cu picioruțele ei simpatice in sus, făcând pe moarta. Mi-a adus-o tati când am mers in România . De acolo s-a echipat cu armele necesare si pentru vânat. Mama se pricepe foarte bine sa gătească carnea proaspăta . Ma simt libera aici , dar totuși îngrădită . Îngrădită de pericolele vieții. De pericolele care ma pot aștepta la fiecare pas. Sunt libera pentru ca as putea pleca oricând , oriunde , cu riscul pe care mi-l asum si singura .

Azi dimineata sora mea a coborât din copac pentru a se juca cu maimuțica ei , numita Felixa. E tare jucăușa , mereu sta cu ea . Fluieratul pe care il face pentru a o chema nu durează decât câteva secunde pana când sa apara in vata ei. Nu îi este frica . Odată un grup de gheparzi erau pe aproape iar Felixa a simtit mirosul lor , îndemnând-o de graba sa urce înapoi in copac. Adesea ma joc si eu cu ele dar rădașca mea nu prea o suporta pe Felixa . Ei bine, nu a spus ca nu o suporta, dar eu simt lucrul acesta . E geloasa.

Dimineata aceasta m-am gândit sa fac cev nou, diferit . Știam ca elefanții merg la rau sa bea apa . Daca nu pot sa ating marea, pot sa ating un braț mai firav al acesteia. Asa ca mi-am pus rădașca pe umăr si dupa ce am privit la orizont , am văzut in ce parte ar trebui sa o iau.

Stiu ca imi voi asuma un mare risc . Viata in care nu speri in ceva , in care nu lupți pentru a atinge un țel, in care doar visezi dar iti este prea frica sa il faci sa devină realitate , e o viața fără nici un scop. Fiecare avem un scop in viața si trebuie sa ne focalizam timpul si energia pentru a putea face ca scopul vieți noastre sa re realizeze . Stiu ca acesta nu e un scop prea măreț , dar pentru mine înseamna mult . Imi doresc din toată inima sa vad șirul de apa care curge grăbit , sa simt mirosul de nisip fierbinte...

Cum ziceam , cu Amneris pe umăr pornesc spre atingerea dezideratului principal. Îi spun mamei ca merg sa ma joc jos. Ea își vedea in continuare de cusutul hainelor , stand pe fotoliul de piele de zebra cu acele in mâna . Imi iau din scorbura de unde ținem mâncarea 4 picioare de suricata , si 2 pietre cu care se poate aprinde focul. A , da ! Sa nu uit sa iau si frunze pentru Amneris .

Cobor entuziasmata scările , cu gândul ca fac si eu însfarsit ceva interesant. Ajung jos si iau cu mine si pe fratele Felixei , cu care ma inteleg foarte bine. Amneris e putin geloasa dar am nevoie de Quasimodo care e apriape o gorila matura cu care ma simt in siguranța.

In față vad numai raze aurii. Soarele devine din ce in ce mai puternic si mai viteaz, încercând sa arate ce mult poate el sa ne strice planurile daca doreste . Pământul bătătorit devenea din ce in ce mai umed . Cu cat înaintam , parca tot mai mult ma gândeam sa ma întorc. Dar nu! Cel care nu-si duce planul pana la capăt nu e o persoana perseverenta. Iar când perseverezi , perseverezi pana la capăt ! Tatăl meu pornise mult mai devreme la vânat. Ce n-as da sa am experiența lui!