Jocuri Sângeroase

Ultimul joc

Am intrat în bucătărie, unde am știut că voi găsi o lanternă destul de mare, pitită undeva în fundul unui sertar. Părinții mă priveau îngrijorați, în timp ce o scoteam de acolo și o băgam în buzunarul din spate al pantalonilor. Am aruncat o scurtă privire spre trupul neînsuflețit al Martei care zăcea întinsă pe gresia deja inundată aproape în întregime de sânge și am pornit hotărât din nou spre coridor, cu gândul de a-mi duce promisiunea la bun sfârșit. Auzeam ca prin ceață chemările tremurătoare ale mamei,  însă nu aveam de gând să mă întorc.
Ieșind afară,am pornit singur prin întunericul  nopții spre pădurea de stejari aflată imediat după capătul grădinii îngrădite cu un gard de sârmă ruginit, pe care l-am trecut prin aceeași gaură de acum câteva zile, doar că acum nu mai era vorba de experiențe mărunte ale adolescenței așa cum erau și fumurile de țigară sau dozele de bere băute pe ascuns ca să fie evitată orice consecință a acestei nelegiuiri. Acum era cu totul altceva. Era în joc siguranța mea și a familiei, dar mai mult decât atât, era furia pe care mi-o pricinuise moartea lui George. M-am oprit la intrarea în pădure, ciulind urechile după orice sunet care ar fi putut să mă ducă spre găsirea canibalului. În timpul acesta, mi-am scos încet de tot lanterna din buzunar, chibzuind dacă era bine sau nu să o aprind chiar acolo. Stelian putea observa de la distanță lumina care urma să străpungă întunericul dens al pădurii, ascunzându-se astfel într-un loc sigur sau continuând să se îndepărteze și mai mult de mine. Dar și mai rău decât atât era să înaintez fără să știu ce mă așteaptă în față. Am rămas locului prelungind gândirea pentru câteva clipe, hotărându-mă în final să o aprind. Lumina destul de puternică care ieși de îndată din această unealtă ideală pentru astfel de situații, lumina la câțiva zeci de metri pomii ce îmi ieșeau în cale, dar fără să mi-l arate pe canibal. Nimic nu era însă pierdut pentru mine. Netrebnicul nu avea cum să fie prea departe. Am continuat să merg vreme de câteva momente, cu pași mici și privirea atentă la fiecare parte luminată a pădurii, dorindu-mi din ce în ce mai mult moartea acestui canibal care a cutezat să îmi ucidă vărul cu atâta sânge rece. De pe alocuri se mai auzeau foșnetele aripilor câtorva păsări nocturne, însă nici urmă de el. Prin cap mi-a trecut posibilitatea că acesta ar fi putut fugi spre buncărul în care fusesem ținut prizonier vreme de ceasuri grele, chiar cele mai grele din viața mea. La acest gând, nu am mai stat prea mult în loc, pornind și mai repede spre eventualul bârlog de refugiu al ucigașului. Căutarea era extrem de dificilă deoarece, nu mai știam exact dacă mă aflam pe drumul cel bun sau nu. Continuând să înaintez cu pași grăbiți dar nesiguri, am recunoscut imediat un stejar bătrân și scorburos împărțit în două trunchiuri groase, dar uscate. Trecusem împreună cu George pe lângă el, atunci când alergam spre casă, eliberați din captivitatea subteranului. Am stins imediat lanterna, și am început să îmi continui drumul cu și mai mare atenție până când m-am apropiat la vreo douăzeci de metri de gura buncărului. Lumina lunii pătrundea până acolo printre crengile copacilor lăsându-mă să văd capacul acestuia aruncat la vreo câțiva pași de locul în care ar fi trebuit să fie inițial. Cu cât mă apropiam mai tare, cu atât puteam desluși din ce în ce mai mult gemete umane care ieșeau neoprite din întunecimile subteranului.
Ajungând chiar deasupra gurii acestui bârlog al canibalilor, am luminat îndată întreaga încăpere, descoperind corpul încolăcit al lui Stelian care se ținea cu mâinile deasupra rănii provocate de glonțul minunatei mele puști pe care o aveam acum ațintită cu capătul țevii spre capul său. Orbit de lumina puternica a lanternei, acesta își întoarse privirea în altă direcție, cu chipul schimonosit de durere, ridicându-și în același timp o palmă însângerată deasupra capului, încercând deznădăjduit să oprească valul năucitoar de raze care îl luaseră prin surprindere.
- Oprește-o! Oprește-o! Glasul său răgușit implora cruțarea, ceea ce îmi dăduse un sentiment plăcut de satisfacție. Scara de lemn cu două trepte lipsă, era răsturnată peste picioarele moarte ale lui Vasile, străpunse și ele de loviturile de cuțit care plouaseră în rafale peste întregul său corp. Creatura devoratoare de oameni a încercat să se retragă în buncăr, lovindu-se de capcana în care căzuse cu ceva timp în urmă și partenerul său de cruce.
- Te deranjează? Să vedem cum o să te descurci cu niște chinuri pe măsura faptelor tale!
Acesta nu mai scoase nici un cuvânt, continuând să geamă în liniște, cu privirea aplecată în pământ.
De jos până sus erau vreo trei metri înălțime, iar altă soluție de a coborâ nu mai era decât săritura. Aruncându-mă în acest subsol al groazei, am aterizat cu picioarele pe corpul lui Stelian, care scoase un urlet puternic de durere. În urma căzăturii m-am dezechilibrat, căzând pe burtă și scăpându-mi arma din mână în timp ce lanterna zburase și ea pe undeva, spărgându-se la contactul cu betonul. M-am lovit destul de rău la cotul stâng, dar durerea cea mai urâtă din toată această încăpere întunecată era cea a canibalului care, îi ieșea pe gură sub formă de urlete asurzitoare.
-Am să te omor pentru asta, netrebnic împuțit! La această amenințare, am început să bâjbâi prin întuneric după pușca pierdută, însă spre marea mea disperare, canibalul ajunse la mine și cu o forță nemaiîntâlnită mă întoarse cu fața spre el, punându-mi mai apoi palmele însângerate pe gât. Strânsoarea care a urmat lăsându-mă fără aer, m-a determinat să mă zbat în zadar căci forța lui era de-a dreptul înspăimântătoare. Aerul a încetat să îmi mai intre în plămâni, de acolo ajungând la creier, iar această lipsă de oxigen, m-a făcut să simt primejdia morții pe propria-mi piele. Încercam fără rezultat să îi îndepărtez trupul greu ca piatra de pe mine sau măcar să slăbesc strânsoarea brațelor reci care mă copleșeau, însă totul era în van. Cu ultima conștiință pe care o mai aveam, îmi amintisem ca prin ceață de briceagul pe care-l uitasem în buzunarul din spate al pantalonilor. Mi-am retras mâna dreaptă de pe brațele ucigașului,  scoțând aproape inconștient micul cuțit salvator din locușorul său și izbindu-l mai apoi cu vârful lamei în spatele canibalului. Briceagul pătrunse cam până la jumătate, slăbind  strânsoarea nemiloasă a acestuia, care se prăbuși de pe corpul meu cu un urlet de-a dreptul nepământean de durere. Am început să trag cu lăcomie aer în piept, ducându-mi o mână la gât și resimțindu-mi pielea zdrobită de palmele acestei creaturi cu chipul omenesc. După minute bune de recuperare, am reușit să mă ridic de jos și găsind până la urmă pușca pierdută în întuneric și pipăind după întrerupător, am aprins lumina, dezvelind chipul muribund al ucigașului. Gemea aproape neauzit, iar chipul său avea o expresie gravă de bolnav care își așteaptă din clipă în clipă sfârșitul.
- Și acum, am spus eu cu un zâmbet satisfăcut pe buze, hai să ne jucăm!