Jocuri Sângeroase

Afară

Am început să tau alături de George treptele scării de lemn, doar atât cât era nevoie ca să cedeze sub greutatea unuia dintre canibalii care ar fi urmat să le coboare. Lemnul era destul de gros însă speram să putem termina măcar cu două trepte până la venirea lor, acestea fiind a doua și a treia de sus. Bășicile mă dureau îngrozitor, iar stomacul mă chinuia în ultimul hal, chiorăindu-mi de vreo patru ore în urmă. Eram extrem de slăbiți amândoi atât din cauza foamei, cât și din cea a groazei, însă continuam negreșit să ducem treaba la bun sfârșit pentru a putea să ne eliberăm odată din acest loc murdar și periculos, pe care nu aveam să-l uităm vreodată.
După ceva timp mi-am amintit de o nevoie serioasă pe care am uitat s-o fac, din dorința disperată de a mă vedea în sfârșit afară. Mi-am pus briceagul întru-unul din buzunare și am pornit către un colț apropiat al buncărului, în timp ce îmi desfăceam șlițul pantalonilor. Ușurarea care a urmat m-a făcut să gem de plăcere, privind cu capul ridicat spre tavanul împodobit cu pânze negricioase de păianjeni. Mă întrebam cum era oare vremea de afară?  Ce gust mai aveau plăcintele cu mere sau zmeură gătite de mama? Sau cât de caldă mai era apa râului în care obișnuiam să mă scald în fiecare zi din vară până la sfârșitul lui septembrie? Nu credeam că trecuseră mai mult de douăzeci și patru de ore de când mă aflam aici, însă aceste ore mi se păreau deja o veșnicie după toate incidentele prin care am trecut.
Am revenit din nou la treaba mea, începând să tău cât de bine puteam din treptele scării de lemn, ducându-mi planul la bun sfârșit. George avea chipul palid și murdar, însă privirea sa îi era extrem de serioasă și concentrată, de parcă ar fi fost în toiul unei partide de șah cu o miză de totul sau nimic. Mâinile îi lucrau fără oprire, iar glasul său era tăcut cam în tot acest timp de când ne apucaserăm de muncă. Îl priveam adeseori cu coada ochiului, dorind extrem de mult să știu ce simte în astfel de momente, sau ce fel de gânduri îi încearcă mintea obosită, așa cum de altfel era și a mea. Abia după ce am terminat de tăiat două trepte în așa fel încât să nu cadă singure, ținându-se doar de suprafețe foarte subțiri de lemn, George a suspinat și mi-a făcut semn că este suficient, așezându-se mai apoi pe podeaua de beton și privindu-și palmele pe care începuseră să-și facă ușor prezența două bășici pline cu apă.
- Dacă asta n-o să meargă, atunci cu siguranță suntem morți peste câteva ore, spuse el în timp ce își rezemă epuizat capul de perete.
Avea dreptate, însă ar fi fost mai rău dacă nu am fi încercat nimic , așteptându-i doar resemnați să ne poată ucide cât mai repede.
-Da, vere. Nu pot să mint spunând că te înșeli, am aprobat eu cu vocea ștearsă. Însă orice ar fi, nu ne abatem de la nimic prietene. O ducem până la capăt,chiar și dacă nu vom mai apuca să simțim la final și lumina caldă a soarelui.
Aprobă trist din cap, privind mereu în podea, descurajat parcă de orice posibilă izbândă. Îmi întoarsem din nou privirea la Dan, care stătea tăcut și nemișcat, ascultându-ne din nou conversațiile, fiind total scos din ecuația evadării din buncăr. Eventual doar ca să poată fi înmormântat...
De afară se auziră niște sunete de pași care ne făcură să tresărim, ridicându-ne speriați în picioare.
-Stinge lumina! Stinge lumina! Îmi șoptise George vizibil panicat, de faptul că cei din exterior ar putea să miroasă ceva neplăcut. M-am apropiat încet de întrerupător, și
l-am apăsat cât de silențios am putut ca să nu fim descoperiți.
În timp ce mă  îndepărtam cu grijă de scară, am auzit cum o cheie este introdusă în lacăt,  urmată de o înjurătură, iar apoi la cea de-a doua cheie, se putea desluși un clinchet slab care îmi dădea de înțeles că lacătul se deschise. Am înghițit încă o dată în sec așteptând momentul potrivit în care să pot acționa, terminând în final cu tot rahatul ăsta în care fusesem vârât până în gât. Mă temeam îngrozitor de tare de faptul că ar putea să lumineze mai întâi încăperea cu lanterna, descoperindu-ne în alte poziții decât cele în care fuseserăm lăsați și distrugându-ne orice speranță de a mai putea pleca din locul acesta întunecat și plin de moarte.
Capacul se mișcă din loc, lăsând să pătrundă înăuntru lumina slabă a lunii,  urmată de două picioare lungi care începuseră să coboare încet treptele scării.
Am așteptat cu sufletul la gură ca să se întâmple ceea ce ne doream de atâtea ore să se întâmple, înspăimântați de gândul unei posibile răsturnări de situație. Picioarele însă au continuat să coboare,  ajungând pe una din treptele tăiate de noi și prăbușindu-se la pământ, în timp ce un glas surprins de ceea ce se întâmplă începu să urle speriat prin întunecimile acestei încăperi subterane. Recunoscusem acest glas. Era Vasile porcarul. De undeva din partea opusă, se auzi și vocea disperată a lui George care tăbărâ de îndată asupra canibalului.
-Acum! Strigă acesta, în timp ce începea să înfigă cu multă ură briceagul ruginit în corpul inamicului lipsit de apărare.
Am alergat de îndată până acolo scoțându-l și pe al meu din buzunar și îngropându-l mai apoi în carnea dură a lui Vasile care încerca îngrozit să se ridice de jos. Din fericire pentru noi,  acest lucru nu s-a întâmplat, trimițându-l fără resentimente în lumea umbrelor, o lume în care pășise de ceva timp și bunul nostru tovarăș Dan și de unde nu se mai putea întoarce niciodată de acum în colo.
Înainte să moară însă, acesta ne șoptise cu un zâmbet slab pe chip:
- Prietenii mei  se distrează de minune cu părinții voștri. Ce ar fi să vă jucați și voi cu ei? Încercă să mai scoată un hohot mulțumit de râs, dar George îl oprise, băgându-i briceagul în gât și oprindu-se doar atunci când își dădu seama că înjunghie un cadavru fără importanță.
Am reușit să ajungem afară,  alergând îngroziți spre casă, simțind cum un vânt călduț ne mângâie chipurile înfricoșate în întunericul tăcut al nopții.

Poate că acum pentru noi nu mai era nimic pierdut, însă pentru părinții noștri da...