A intrat pe poarta liceului . Fetele se uitau cu gura deschisa la el. Arata impecabil si pe langa asta avea un mers increzator si un aer de castigator. DA! Reusisem insfarsit sa se redescopere. Eram mandra de el. A venit la mine si m-a sarutat pe frunte... Apoi colegele mele m-au intrebat cine este colegul cel nou. Zambind le-am spus ca este banalul Jack din clasa a 12-a... Uimite au inceput sa rada... nu m-au crezut. Ei bine iata, venise momentul adevarului. La prima ora de dirigentie profesoara ne striga la catalog:
-Jack!
-Aici sunt! si s-a ridicat in picioare asemenea unui invingator intr-o lupta cu propriul caracter. Colega mea de banca saliva , la propriu.
De atunci viata amicului meu se schimbase radical. Eram foarte fericita pentru el. Pentru o vreme nu mai vorbisem era ocupat cu echipa de fotbal..... Nu ma deranja. Treaba mea se terminase, iar acum puteam sa imi reiau viata mea din umbra. Oare era corect asa? Oare nu trebuia sa ma schimb si eu? Ei bine... NU! Imi spuneam necontenit in fiecare zi. Trebuia sa stau acolo. Pitita in coltul clasei, langa copacii, in sala de lectura, in spatele casei cantand la chitara sau schitand. Era mai bine astfel. Ma simteam in largul meu (sau poate nu) nu ma baga nimeni in seama era perfect (sau poate ma simteam extrem de singura) si ce daca nu mai vorbeste cu mine e mai ok asa (ba nu imi este dor de el) este bine ca l-am schimbat (mai bine nu il schimbam trebuia sa il pastrez doar pentru mine)
Zeci de intrebari fara de raspuns imi trec prin minte zilnic. Orice spune mintea mea...inima spune exact contrariul. Ce se intampla cu mine? ...
Eram langa dulapul meu de pe coridorul scolii. Era o zi de duminica. Scoala complet goala. Imi uitasem romanul in dulap. "Sunt o zapacita" spun eu cu voce tare nestiind ca se afla cineva in spatele meu. Ma intorc, iar o voce cunoscuta imi spune:
-Salut!...
