Războiul Sentimentelor

Capitolul 5

*Din perspectiva lui Robert*

  — Liza Sîrea, îmi pare bine!
  Autoarea tabloului îmi vorbi, răspunzându-mi la salut.
  Îmi zâmbi, obrajii ei înroșindu-se ușor.
  I-am înapoiat zâmbetul, apoi toată atenția mea fu din nou către blonda perfectă din spate.
  Mă ațintea cu ochii aceia minunați, iar eu o sorbeam din priviri. Doamne, e așa frumoasă.
  Are cele mai perfecte picioare din lume, iar chipul ei e așa de luminos și strălucitor. M-a înnebunit!
   — Robert! vocea tatei îmi despică gândurile.

   — Trebuie să plec. Începe prezentarea, deci fiți ochi și urechi, mai ales tu, Liza.
    Am spus eu, uitându-mă la bruneta ce mă privea liniștită.
    
       — Ce-ar fi să ieșim după la cină? Așa putem vorbi și despre tablou.
       Am luat inițiativă și am vorbit ușor tensionat. De fapt voiam să o cunosc mai bine pe prietena pictoriței. Dar sunt și interesat și de o discuție cu Liza.

—Ne-ar face plăcere !

— Robert! tata mă strigă din nou, așa că am plecat de lângă cei trei după ce i-am salutat.
  A fost interesant!

   — Da, tată? am întrebat eu ușor când am ajuns lângă el.
   Era ușor agitat.

   — Pe unde ai umblat?! Te-am căutat peste tot!
   Mi-am rotit ochii albaștri, apoi i-am vorbit:

    — Am fost pe aici, mă uitam la tablouri.
    Parcă cuvintele mele erau inexistente pentru urechea lui, căci îmi înmână microfonul în mână, alături de un discurs scris la calculator.
  Am pășit ușor pe scena uriașă din încăpere, iar toate privirile au fost ațintite înspre noi.
   Tata îmi zâmbi, în semn de a începe, iar eu am început să vorbesc, citind rar și clar cuvintele scrise pe foaia albă din fața mea.
    — Bun venit domnilor, doamnelor și desigur domnișoarelor, la cea de-a zecea ediție a expoziției "Life trough art".
    Aplauzele surde din încăpere mă făcură să zâmbesc pentru câteva momente și să mă opresc din vorbit.

  — După cum puteți vedea, anul acesta am avut aici, expuse cele mai frumoase tablouri din România! Niște tablouri excepționale, pline de emoție. Chiar ar trebui să fiți mândri de acești Picasso în devenire, care pur și simplu au creat artă. Îmi place că nu au ales simplități! V-aţi dus până în puncte extreme și ați scos ce a fost mai bun din voi.
În acele rame sunt ideile voastre, trăirile voastre, absolut tot, iar eu unul le-am simțit. Am simțit tot ceea ce exprimă fiecare tablou în parte, iar acum vreau să vă spun un sincer "Mulțumesc", deoarece aceste tablouri au fost cele mai bune de pana acum. Felicitări tuturor! Ați câștigat toți șansa de a lucra în echipa noastră!
   Mi-am terminat minunatul discurs, iar peste câteva secunde ropote de aplauze își făcură apariția.
   Am zâmbit, întâlnindu-i privirea blondei ce îmi zâmbea strălucitor din mulțime.
  
*Din perspectiva Amandei*

—Mami, am plecat la Bia !

—Bine Ane, dar să nu stați până târziu.

   — Da, mami... aprobă ea.

   "Da, mami", așa spune mereu, dar niciodată nu ascultă. Totuși, am încredere în ea, căci e un copil bun și sper să ajungă ca sora ei.
    Oh, Liza. Sper că se distrează acolo.

    — Bine, scumpă.
    Mă îndrept către ea și îi sărut fruntea albă și luminoasă.
   Zâmbește.

   — Te iubesc, mami!

   — Si eu! am spus blând, dându-i drumul din îmbrățișarea strânsă.
    Își puse micul ghiozdan pe umărul ei firav, și plecă către ieșire când mașina prietenei ei ajunsese.
     Zâmbesc ușor, gândindu-mă la familia mea pe care o ador.
   
   După câteva minute în care meditez, mă îndrept către bucătărie pregătită să îmi fac de lucru prin casă.
   Aproape mă împiedic de ceva ce se află pe jos, așa că mă aplec, Tobey fiind pe jos. Ursulețul Annelisei.
   Probabil îi căzu când își luă bagajul. Sigur se va întoarce după el.
   Picioarele mele începuseră sa se miște prin casă, iar atunci când zăngăniul soneriei îmi zgârie timpanul, m-am repezit către ușa albă, pregătită să o mustrez pe Anne căci e mult prea uitucă.
   — Ți-am mai spu... cuvintele mele au rămas pur și simplu înghețate pe buze și parcă timpul se oprise în loc pentru câteva secunde.
    Persoana pe care o urăsc cel mai mult pe pământul ăsta stă în fața mea și mă privește ca un criminal.
   Îmi revin rapid din transă și încerc să izbesc ușa, dar piciorul lui o blochează.
   O iau la fugă pe unde habar nu am, căci teama se instala pe umerii mei... teama era mult prea grea.
    Mâinile lui uriașe mă prind de picior, iar eu cad pătimașă pe parchetul maroniu. Ursulețul Annelisei îmi căzu din mâini, iar atunci am început să tip și să mă zbat în brațele uriașului de pe mine.

   — Ajutor!! am țipat din toți rărunchii, ochii mei umezindu-se.

   — Gura! vocea groasă ce nu am mai auzit-o de foarte mulți ani se auzi cu ecou în încăpere.

    Mâna lui mi se așeză pe gură, iar atunci am început să mă zbat cu toată forța mea.
   
Degeaba! Era mult prea puternic pentru mine!
Palma lui făcu contact cu fața mea...puternic. Începu să mă usture și sunt sigură că o să rămână semn.
Îmi prinsese fermoarul pantalonilor apoi îmi rupse bluza crem de pe mine cu forță. Am început să plâng și să tip, dar el nu se clintea.
Mirosul de alcool îmi împuți toată casa.
În momentul în care încerca să îmi dea pantalonii jos, mi-am înfipt unghiile în falca lui.
S-a dat în spate, punându-şi mâna pe locul dureros.
M-am ridicat panicată de pe jos, încercând să fug către ușă, dar bărbatul se ridică de pe jos și mă izbi cu putere de perete.
— Te rog... am început să implor, dar lui nu îi păsa.
Țipam, ţipam,
Dar nimeni nu auzea nimic.
Îmi trase pantalonii jos, până la genunchi, eu rămânând în sutien și lenjerie.
Mă ținea strâns de încheieturi și îmi strângea pulpa piciorului cu forță. Simțeam cum sângele de abia mai circula pe acolo.
Șiroaie de lacrimi îmi cădeau pe chip, iar gâtul meu era uscat, înțepături făcându-şi apariția.
— Dacă mai ţipi o dată, te omor! îmi șopti el la ureche.
Mirosul de bere și îmbâcseală mă izbi drept în față.
Mi-am strâns pleoapele puternic, simțind cum buzele lui urcau pe gâtul meu. M-am cutremurat. Urma să fiu violată.
Mi-am făcut curaj și am deschis ochii, iar atunci ochii lui îmi găsiseră privirea.
S-a urcat peste mine, mâinile lui fiind peste ale mele. A încercat să mă sărute.
Mi-am tras capul Într-o parte, încercând să scap de orice contact cu el.
Se enerva și începu să mă pleznească peste fața udă și învinețită.
Cu ultima forță din mine, mi-am strâns genunchii și l-am lovit între picioare. A început să țipe de durere, iar atunci m-am ridicat, pregătită să fug de el, dar picioarele mi se împleticiseră și am alunecat pe ursulețul fetei mele.
Plângeam și ţipam și știam că nu mai e vreo cale de scăpare.
El se ridică de pe jos, și se uită la mine urât, cu un rânjet și cu mâinile în punctul sensibil.
Se repezi peste mine, iar degetele lui își croiră drum înspre gâtul meu pe care începu să-l strângă ca pe o bucată de ziar. Ca pe o fâșie de hârtie. Ca pe un pui firav.
Simțeam cum aerul mi se blochează în gât și cum viața se scurge din mine ca un râu ce se scurge în mare. Simțeam cum negrul începe să mă cuprindă.
— Mama? vocea cunoscută îmi intră în urechi, dar visele, sau moarte mă cuprinseseră...