Războiul Sentimentelor

Capitolul 4.

     * Din perspectiva Lizei *
  
  Oare acum o lună aș fi visat ca cineva să-mi expună tabloul într-o galerie? Sunt sigură că nu. Oare aș fi visat că acest om îmi deschide acum portiera mașinii? Sunt sigură că nu.
  — Mulțumesc! am vorbit către omul din fața mea. Un om scund și puțin prea îndesat.
Becca sosi alături de mine, tata la fel.
— Și, momentul așteptat... vocea  unei blonde își făcu apariția.
Am zâmbit. Momentul așteptat de  mine era la doar câțiva pași distanță.
— Bună ziua, sperăm că o să vă placă prezentarea noastră, a celor mai frumoase tablouri din țară.
Pun pariu că obraji mei au prins o notă rozalie. Cuvintele spuse de majordom-ul de la ușă m-au încântat, dar m-au și " înspăimântat " deoarece aici sunt cele mai bune tablouri alese din toată țara și, sunt sigură că sunt minunate.
— Mulțumim mult! tatăl meu îi vorbi angajatului, eu zâmbindu-i.
Am trecut de el, intrând în clădirea uriașă, pe fundal rulând o melodie elegantă și lentă.
Incinta arăta de afară minunat, iar înăuntrul ei m-a lăsat uimită. Plăcut uimită.
Eram acolo, in cladirea aceea imensa, cu pereti de culori deschise, și totuși diferite. Un perete crem, unul alb, unul albastru precum un cer insorit al unei zile de vara, un galben precum puiul de găină proaspăt ieșit din ou, iar tablourile, oh tablourile erau atât de multe și frumoase încât nu-ți puteai lua ochii de la ele.  Mii de picturi care reprezentau emotii, momente sau chiar și alte opere care trebuiau înțelese.  Și acei bărbați îmbrăcați cu costum negru sau alb, uneori chiar blue marin. Și doamnele de acolo cu rochiile lor lungi, elegante, de seara și misterioase.  Emoțiile și bucuria de pe fața copiilor al căror tablou a ajuns în această clădire.
După ce am admirat toată încăperea, picioarele mele s-au oprit în fața unui tablou, iar ochii mei au început să lucească.
Am tras-o pe Becca de mână, făcând-o atentă la mine, din discuția ce o purta cu tata.
— Becca, privește! am îndemnat-o eu.
Privirea ei căzu peste tabloul negru, cu un chip colorat pe el.
Zâmbeam, zâmbeam și eram fericită.
Tata își făcu simțită prezența atunci când vorbi:
— Acesta nu e tabloul tău, scumpo?
Am dat afirmativ din cap, simțind inima căzându-mi în stomac și bătând tot mai tare.
— E minunat, Liza! Becca complimentă pictura din fața ei încă cu ochii ei albaștrii într-acol.
Răsuflarea mea era tăiată, iar visul meu s-a împlinit.
Melodia enervantă a telefonului se auzi, eu trezindu-mă din transă.
— E mama. Am spus eu către tata.
El îmi zâmbi.
— Spune-i la ce ne uitam acum! Îmi spuse el.
Am început să râd încă cu ochi sticloşi de la lacrimile ce amenințau să iasă, dar extazul meu le-a ținut puternic acolo.
Am plecat de lângă ce doi oameni pe care îi ador și am pornit către un loc retras într-un colț unde aș putea vorbi cu mama.
— Da? am răspuns eu, trecând pe lângă un băiat blond.
Am simțit un fel de aer rece, iar pentru o secundă privirile noastre s-au intersectat. Mi-a zâmbit.
— Draga mea, ce faci? vocea caldă a mamei mele m-a liniștit.

  *Din perspectiva lui Robert*

Am întârziat atât de mult la galerie, încât tata a început cu cele mai lungi predici posibile, auzite de mine.
Am privit în jurul meu zeciile de persoane îmbrăcate elegant.
Oriunde aș privi în sală, toți oameni privesc diferite picturi, ori pur și simplu priveau absenți.
Un păr blond îmi sări în ochi, acolo lângă tabloul meu preferat. Sigur e autoarea, trebuie să o cunosc.
Am început cu pași sigur să mă îndrept acolo, încă privind spatele fetei îmbrăcată în rochie roșie și jumătate din fața unui bărbat.
— Liza Sîrea? Am întrebat eu atunci când am ajuns în spatele ei.
Amândoi şi-au întors atenția către mine, iar atunci când ochii ei albaștrii s-au potrivit cu ai mei, mi-am simțit inima bătând cu putere în piept, iar pentru câteva secunde timpul se opri în loc.
Uite persoana care m-a înțeles, persoana aceea cu tabloul ei care imi exprimă sentimentele ei de tristețe, o viațã frumoasă, pe care mulți ar dori-o, dar totuși, atât de tristă, ceva ce o apasă.
Ea, e persoana cu ochii aceia albaștri precum cerul care m-au fermecat de la prima privire, părul ei blond, lucios și frumos.
Înaltă, cu speranțe, și cu un zâmbet stralucitor mulțumită dinților ei albi precum zăpada, și pot să jur că  glasul ei e fin, precum o vioară care cântă melodii de iubire neîncetat.
Aș putea s-o privesc și să îi caut calități toată ziua, dar ar fii politicos s-o cunosc mai întâi.
— Oh, nu. Ați confundat pictorițele!
Numele meu e Rebecca Incea, prietena acestei autoare minunate!
Am fost ușor uimit că nu ea e pictorița, dar acum că o privesc mai bine, pare mai mult un model foarte frumos.
Recunosc, nu mă așteptam să aibă acel glas minunat, dar uite că-l are.
Mi-a trezit în mine ceva.
Mi-a întins mâna ei alba, pe care eu i-am cuprins-o imediat.
— Robert Pop, îmi pare bine! i-am vorbit eu, dând drumul mâini ei fine.
— George Sîrea, tatăl Lizei. Îmi pare bine! vocea groasă a barbatului mă scoase din transa provocată de ochii blondei.
I-am strâns și lui mâna puternică și i-am zâmbit.
— Liza, dragă, vino! Bărbatul se uită în spatele meu, unde sigur se afla persoana cu care vreau să fac cunoștință de atât de mult timp.
M-am întors către ea, iar atunci i-am oferit un zâmbet strălucitor.
Cu o înălțime potrivită, forme frumoase, ochi de caramel, păr castaniu, buclucaș. Are față de pictoriță.
Se apropie de noi, încă cu ochii pe mine, analizându-mă.
— Robert. Îmi pare nespus de bine să te cunosc! Aștept de o groază de timp să cunosc persoana deținătoare a acestei capodopere ce mie, unul, mi-a trezit în suflet o extremă melancolie!