Nonculoare. //n.h.

I.

    Vremea de afară este parcă scoasă dintr-un basm anost și siropos, în care urmează o furtună și prințul vine să salveze fata. Genul de basm după care s-a făcut un film, la care obișnuiam să mă uit, până acum doi ani.

      Ce zi oribilă.

    Îmi scot căștile și tastez „youtube”, cu o rapiditate copleșitoare. Mă asigur că sunt logată pe Tumblr, după care gestionez niște postări mai interesante.

  - Ce  faci aici ?

    Cum muzica bubuia în căștile practic lipite de orificiile mele, nu am răspuns, crezând că aș avea o scuză.

  - Știi ce zi este astăzi ? Se împlinesc doi ani de când sora ta a murit.

    M-am foit pe scaun, neștiind ce să fac. Frate, puteai s-o spui oricum, dar nu așa. Mai ales, știam lucrul ăsta. Îl știam atât de bine, încât mi-am plănuit să ascult Nirvana toată ziua și să nu părăsesc camera mea.

  - Arden, uită-te la mine când îți vorbesc ! s-a răstit mama.

  - Am înțeles, am înțeles ! Vrei să mă duc la mormântul ei și să înșir mii de trandafiri, prefăcându-mă că îmi pasă. Vrei să-i recit o poezie dramatică, tristă, și apoi să fac o confesiune de să se cutremure coșciugul. Stai calmă, nu vei avea parte de așa ceva, am ciripit, sec.

    Fața ei a luat o figură surprinsă, dar și dezamăgită. Ce aveam să-i spun ?

    Cu pași mărunți, a coborât scările. Am putut auzi motorul mașinii trezindu-se. Sfioasă, m-am uitat pe geam, văzându-mi mama.

    Câteodată pot să jur că nu suntem rude. Poartă doar haine roz, are părul creț și lung, bălai și mereu poartă tocuri. MEREU.

    Să dezvolt puțin ideea despre sora mea: a murit când avea 18 ani. Era o fire dulce. Purta fundițe în păr și nu-și făcea prieteni rebeli sau emo... sau gotici.

     Sincer, nici acum nu o înțeleg.

    Oricum, era cam... opusul meu. Și eu obișnuiam să fiu adorabilă, și BOMBOANĂ. Știu, pare ciudat, nu este nevoie să-mi spuneți asta.

    Îmi iau mp3-ul din sertarul cu CD-uri și cobor scările din arțar. Cu un aer indiferent, îmi iau paltonul din cuier și-mi trag bine mânecile când îl îmbrac, pentru că un vânt enervant suflă cu putere. Cel puțin mi se mai văd tatuajele de pe degete. Pantofii sunt baza unui outfit, pentru mine, așa că-mi încalț clasicii converși negri. Să nu mai spun că port o fustă gri cu inimioare negre.

    Vremea este nașpa rău. Cerul este gri închis și norii își fac apariția. Sper doar să nu mă apuce furtuna.

    Fredonând versurile melodiei „Lithium”, pășesc apăsat pe trotuar.  Mă întreb ce face sora mea acum. 

    Un băiat blond într-o cămașă  roșie îmi pune piedică, poate gândindu-se că dorm pe mine. Oameni fără viață.

  - Vezi ce faci, dobitocule !

  - Scuze, cred.

  - Îți urez o zi de rahat ! am urlat.

     A venit după mine și m-a luat de mână, uitându-se la tatuajele mele.

  - N-ai mai văzut o mână până acum ? am spus, răspicat.