Mergea noapte și zi
Nu avea dorință de-a se opri
Dar era conștientă că tot așa pe drum
Se va epuiza oricum.
Pornise de acasă cu niște merinde
Care oricum nu ii păreau suficiente
Și niște apă în ploscă avea
Dorul precum focul în ea ardea.
Și noapte de noapte la zei se ruga
Ca ea sa nu moară pan' la Liban
n-ajungea
Și ea cu precădere se ruga lui Zeus
Sa ajungă la liman cu tovarășu-i Amadeus.
La Hassan se gândea
Noapte și zi la el cugeta
Rămăsese îndrăgostită de el
Fără sa știe de ce.
Într-o seară mai răcoroasă
Se pornise o rafală primejdioasă
Din fericire văzuse nu departe o colibă
Și înaintase pe bălan vântului împotrivă.
Sărise de pe cal în fața intrării
Trase de mâner în ciuda ezitării
Uşa era deschisă, era pustiu înăuntrul ei,
O baracă din lemn, prădată de titani răi.
Înăuntru tânăra prințesă intrase
Inima cât un purice i se făcuse.
Văzuse un scaun lung și se așezase
Și în baracă somnul istovirii o prinse.
Va urma...
A cui era oare baraca? ;))
