The Thorns of My Heart

Prolog

Chiar nu părea ciudat să vezi o fată într-o cămașă de noapte, stând în genunchi, în grădină la 6 dimineața...
Chiar deloc.
Degetele ei lungi şi subțiri treceau grijuliu printre petalele trandafirului cu care vorbea atât de dulce, din priviri.
Îşi iubea trandafirii nespus de mult; toată grădina sa nu avea vreo margaretă, vreo lalea, sau orice altă floare.
De ce?
"Îşi iubea trandafirii nespus de mult."
Nu avea de gând să îi neglijeze, să dea atenție altor flori, pentru că ar fi ştiut că i-ar fi durut...
În plus, ei aveau spini. Erau capabili ca într-o secundă să-şi părăsească rochiile sclipitoare de roua dimineții şi să afişeze doar spini la fel de ascuțiți ca o săgeată, ca un cuțit...
Dar întrebarea era...
"Trandafirii o iubeau pe ea?"
Oare fata chiar orbise de frumusețea şi de gingășia lor? Până şi noaptea îi păzea de la balcon şi încerca să le înțeleagă toate misterele, şoaptele acelea indescifrabile care nu puteau fi percepute de simțurile umane.
Dar când era atât de aproape de ei ştia sigur un lucru: toți tăceau, zgomotul era complet amorțit.
Parcă făcea şi ea parte din Raiul coborât pe Pământul sacru.
Ea însăşi era o floare, dar nu ca restul, asta era sigur. Spre deosebire de celelalte, fata nu putea să se ofilească. Nu era efemeră...
Era veşnică.
Dar pe cât de veşnică am putea spune că e, era la fel de fragilă.
Atât de fragilă încât nu avea nici măcar un spin cu care să riposteze, era complet pură şi nu te-ar fi putut răni nici dacă şi-ar fi dorit-o.
Orice om care ar fi trecut pe stradă şi ar fi zărit-o într-o astfel de ipostază ar spune că e nebună, nu-i aşa?
Dar nebunia ei era de-a dreptul incredibilă şi frumoasă, neînțeleasă şi inexplicabilă. Tocmai prin acest "defect" se diferenția de ceilalți care rămâneau la nivelul normalului.
Erau în stare să spună doar:

-Doamne, tipa asta chiar e dusă cu pluta.

-Cred că doarme afară cu florile.

-Nici nu are prieteni, e o ciudată.

-Oare vorbește?

Parcă era izolată de toate aceste răutăți venite de dincolo de poarta sa imensă cu gratii, ceea ce însemna că era în siguranță.
Fata era izgonită din realitate, şi-a creat propria sa dimensiune în care ea e singurul om.
Restul erau trandafiri, dar nu arătau toți la fel, bineînțeles.

Unii aveau petalele aurii, dar pe margine aveau o culoare mai intensă, un portocaliu aşa de natural şi amețitor la fel ca parfumul lor unic. Îi puteai compara cu Soarele. Soarele e foc. Focul e pasiune...

Alții erau rozalii, probabil cei mai delicați şi gingaşi. Exprimau atâta puritate şi atâta dulceață, şi nu făceau nici măcar un sfert din inocența ei...

Trandafirii albi, deşi păreau inexpresivi, erau la fel de curați şi de magnifici. Dădeau falsa impresie că sunt zăpada din timpul verii, doar că nu se topeau în prezența Soarelui sau în cea a trandafirilor aurii. Erau mai puternici față de florile rozalii si inocente.

Dintr-o grădină ideală niciodată nu ar putea lipsi cei roşii, romantici şi eleganți trandafiri de un aspect total ieşit din comun, care evadează din cadrul anostului şi insipidului. Ei exprimă furia, iubirea, focul şi pasiunea la un nivel superior față de cei aurii. Trandafirul sângeriu era mai intens în comparație cu orice alt tip de trandafir.

Şi în final, deşi toți erau atât de vii şi de aprinşi la un loc, în spate de tot, era singur şi pustiu, marginalizat şi trist, un trandafir negru, care părea că are trunchiul ofilit, deşi ea nu îl scăpa din vedere şi nu îl ignora, şi îi oferea toată îngrijirea necesară. Nu putea fi reparat, parcă era un dezastru pentru ceilalți trandafiri. Era un eșec...

Dar e pur şi simplu un alai de mirosuri şi culori, era un curcubeu, parcă Pământul era o planşă pe care un copil şi-a vărsat acuarelele. Era un colț de Rai, ceva neobişnuit...
Natura e perfectă din toate punctele de vedere, trece prin toate etapele vieții; se naşte, trăieşte, moare, renaşte, retrăieşte şi moare din nou şi tot aşa. Totuşi, oamenii se duc Dincolo atât de uşor, iar Natura rămâne chiar şi când e moartă.

Sau şi oamenii, după ce mor, rămân tot pe Pământ...

Lumea avea, însă, atâtea mistere...Unele chiar au fost elucidate în final, dar multe au rămas şi încă vor rămâne în umbră, într-un întuneric atât de profund în care nu te poți folosi de simțurile fizice, ci psihice. Era o latură nestrăbătută, străină pentru oamenii de rând cum suntem noi, dar poate cineva îşi va băga mâinile în foc pentru a afla măcar un mister.

Şi acela eram chiar eu...

...voiam să aflu misterul ei.

Heei, guys!!^^
Asta e prima mea carte, sper să vă placă!🌹