The Thorns of My Heart

🌹Capitolul I- Aparențe

Şi aici eram, abătut şi pierdut în propriile mele gânduri inutile în timp ce mă târam pe o stradă pustie şi să recunosc, îmi dădea atâția fiori pe care nu i-am mai simțit niciodată. Cum de putea fi aşa de frig în toiul verii? Era 5 dimineața, dar situația în care mă aflam devenea din ce în ce mai penibilă cu fiecare pas trântit.
De ce mă simțeam aşa de vulnerabil? De ce trebuia să iau parte la jocul ăsta murdar în care eu reprezentam doar un pion pe o tablă de şah? Eram blocat, eram prizonier în închisoare zi de zi şi simțeam că nu pot trece de bariera asta blestemată.
Oare aşa erau toți adolescenții? Fraieri, incapabili de a conştientiza unde se află şi de ce sunt cu adevărat aici? Nu aveam cum să îmi organizez mintea, eram un haos, şi câteodată chiar mă întrebam dacă am inimă. Îmi puneam mâna în piept să verific şi da, nu bătea...

Urla.

Mi se părea incredibil faptul că doar eu o puteam auzi şi simțeam cum m-aş fi trezit cu o gaură în piept din care tocmai scăpase o nebună pe care o alergam. E ostatica mea. Nu mă înțelegeți greşit. Nu e nevinovată.

Aveam o privire absentă, mă uitam în gol drept înainte, fără să dau importanță lucrurilor din stânga şi din dreapta. Chiar nu-mi mai păsa. Ce mai am de pierdut dacă deja am pierdut tot? Nu ştiam unde mă aflu, era un loc total necunoscut, dar îmi dădea fiori. Nu-mi plăcea asta. Păream mai slab decât eram deja...

Şi am văzut negru.

Nici nu mai ştiu cât am stat inconştient în mijlocul străzii, dar ştiu că atunci când m-am trezit m-am uitat în dreapta mea şi am zărit o fată atât de ciudată şi parcă tristă care stătea în genunchi, cu mâinile strânse de gratiile porții ce o țineau captivă în grădina ei. Era atât de frumoasă, scoasă din basme...
Ne-am holbat amândoi unul la altul, şi a fost penibil că nu mă ridicasem şi încă eram întins pe stradă de parcă eram la mine acasă...Probabil îşi făcuse o impresie proastă despre mine, nu? Şi eu aş fi făcut la fel...

Poate m-a împins conştiința, dar m-am apropiat de poartă şi am observat-o dându-se rapid în spate. Chiar o speriasem. Aveam o față aşa de bizară, stăteam şi eu în genunchi şi îi întinsesem mâna printre gratii. Nu eram conştient de nimic.
Se apropie uşor de mine, îi puteam auzi inima bătând necontrolat. Nu ştiam că arăt ca un monstru, dar mă convinsesem singur...
Am încercat să zâmbesc prietenos. Mă amuza comportamentul ei.

-Bună, îi zic într-un final.

-Bună...

Mai mult murmură pentru ea, fixandu-şi privirea în altă parte.

-Nu muşc, şi să ştii că mă doare mâna dacă voi sta aşa la nesfârșit.

-Las-o jos, nu ți-a cerut nimeni să stai cu ea întinsă, zâmbise ea dulce, privindu-mi brațul.

Expresia ei facială părea în contradicție cu ceea ce spusese.

-Ce faci trează la ora asta?

-Tu ce faci treaz la ora asta?

-Eu te-am întrebat primul, spun eu râzând. Mă făcea să uit de toate problemele care mă măcinau.

-Vorbeam cu trandafirii mei...

Şi îmi făcu semn în spatele ei, la toată splendoarea culorilor care se putea observa din picăturile de lumină.

-Înțeleg...

-N-o faci, chicoti blând.

Parcă îmi citea gândurile.

-Şi tu? Ce s-a întâmplat mai devreme? Ai căzut brusc şi ai stat inconştient pe stradă. Ce faci aici?

Avea un ton uşor îngrijorat.

-Nu ştiu...Am pierdut totul, chiar nu mai am nimic, mă simt îngrozitor, sunt doar un adolescent ratat şi confuz şi habar nu am ce caut aici. Nu aparțin acestul loc mizerabil, nu ştiu ce am făcut să merit asta şi...

Şi tot gesticulând şi dându-mi silința să explic cât mai corect şi mai bine suferința mea, observ că nici nu era lângă mine să mă asculte, ci se dusese între trandafiri, gâdilându-le petalele cu mare grijă şi vorbindu-le.
Era atât de minunată...
Oarecum mă simțisem ignorat, dar nu puteam fi supărat pe ea.

Se ridică brusc de pe pământ, îşi aranjă cămaşa ei de noapte rozalie şi se îndreptă agale spre mine, după care se puse iar în genunchi şi zise calmă:

-De ce te-ai oprit?...

-Părea că n-ai chef să mă asculți.

Îşi aplecă privirea şi capul şi chicoti.

-Te ascultam chiar dacă nu eram lângă tine. Realizezi că tocmai îmi neglijasem trandafirii, nu? Lor nu le place să îmi îndrept atenția asupra altora.

De data aceasta păru serioasă, şi mă făcu să mă simt prost.

-Ca să stai şi cu mine şi cu floricelele tale ai putea să mă primeşti în grădina ta.

-Nu, mulțumesc, râse iar gingaş.

-Cum te numeşti?

-N-am nume.

-Cum adică? o privisem eu mirat.

-N-am nume, repetă ea mai rar.

-Şi cum o să te strig, atunci?

-Treaba ta, chicoti iar.

-Eu sunt Dominik. Am 17. Tu câți ani ai?

-Nu ştiu.

I-am auzit iar râsul copilăresc. Îmi plăcea la nebunie. Dar chiar era ciudată. Admiram asta la ea. Cum de nu ştia câți ani are?

-E imposibil să nu ştii câți ani ai. Spune-mi. Te rog.

Am prins-o de încheietură printre gratiile porții.

-Mai uşor...

Îmi dădusem seama ce dobitoc fusesem.

-Iartă-mă.

-Pentru ce?

Voia să îmi scoată cuvintele pe gură ca să îmi dau seama de 2 ori cât de naiv fusesem.

-Pentru că te-am rănit.

-Nu te iert, spuse râzând şi scoțând limba.

Încep să râd cu ea.

-N-ai de gând să îmi spui câți ani ai, nu?...spun dezamăgit.

-Nu.

Ea chicoti iar eu mă uitam în gol.
Aveam fluturi în stomac.

-Am stat prea mult cu tine, du-te acasă, şi pe mine mă cheamă trandafirii...

N-aveam casă.

-De ce nu dormi?

-Pentru că eu nu am nevoie de odihnă.

-Dar de ce ai nevoie?

Se ridică în picioare şi se întoarse brusc cu spatele, îşi aranjă cămaşa şi îmi aruncă rece şi îndurerat un:

-Du-te acasă.

Am tăcut, m-am ridicat şi am plecat afectat de replica ei şi chiar mă străduiam să o înțeleg...
De ce avea cu adevărat nevoie?...

Lumina Soarelui spulberă toate gândurile mele triste şi nostalgice.

Nu te las aşa.

Capitol noou, ayayayay:))