The Thorns of My Heart

🌹Capitolul IV- Gândurile monstrului

Voiam să primesc niște pumni în față, nişte palme care ar trebui să mă readucă în realitate...Ea chiar a zis aşa ceva? Şi cică vrea să mă repare...Nu pot să-mi scot acele cuvinte seci din minte, îmi răsună în tot interiorul ca un ecou pierdut. E un coşmar...Cum de s-a schimbat într-o secundă într-o ființă fără suflet? Mă înnebunește atitudinea ei, e atât de ciudată, dar nu e concretă. Cred că asta îi dădea farmec...Şi acum ce aş putea să fac? Niciodată nu voi uita. Niciodată nu am putut să uit ceva rău care m-a afectat în trecut. Gândurile mele sunt blurate şi clare în același timp. Mă omoară. Mă distrug...

Simt nevoia să îmi egalez durerea interioară cu durerea exterioară. Devin un monstru, un maniac atunci când lovesc cu pumnii, cu picioarele tot ce îmi stă în cale. Elimin tot ce este în vizorul meu. Mereu am fost aşa. Nu mi-am putut îmblânzi demonii. Ea chiar îmi dăduse impresia că poate face ceea ce eu m-am chinuit atâția ani. Nu. Nu a fost aşa.

Mă voi preface că nu am cunoscut-o? Voi nega existența ei? E atât de greu. Când ne-am văzut prima dată...ar fi trebuit să mă ridic şi să plec acasă. Dar nu...Creează-ți sentimente pentru ea, Dominik. De ce, Dominik?

Îmi aduc bine aminte...

Chiar mi-a pronunțat numele. Mie. Mi-a zis pe nume...

Dar eu sunt mereu cel care cade în plasă. Eu sunt cel slab, dus de nas. Eu, Dominik. Cine altcineva?

Mă uram atât de mult...Şi pe ea la fel...

Nu-mi iese din cap fata asta.

De ce nu pleacă din inima mea?

De...ce...

-Dispari, te rog!! Pleacă!! Te rog, am zis să pleci!!!

Asta se transforma într-o criză. Eram conştient că o să distrug totul şi aveam de gând să urlu până o să îmi amorțesc durerea.

-AM ZIS SĂ DISPARI, MONSTRULE! STAI CU TRANDAFIRII TĂI AMĂRÂȚI!! LASĂ-MĂ-N PACE!!!

Lacrimile îmi înecau sufletul cu frică şi furie. Mă simțeam ca un mort care încearcă să învie, dar de fapt era ca într-un nisip mişcător; dacă mă zbăteam mai mult, mă scufundam. Dacă încercam să trăiesc mai mult, muream.

-TE URĂSC DIN TOT SUFLETUL MEU!! IEŞI DE AICI!!! țipam eu plângând şi trăgându-mă de păr.

-Dominik!! Ce ai?!

-PLEACĂ DIN CAMERA MEA, ACUM!!

O vedeam în ceață, dar puteam observa că îşi pusese mâna la gură.

-DE CE VĂ SPERIAȚI TOȚI DE MINE?! DE CE SUNT UN MONSTRU?! NU SUNT UN MONSTRU, NU E VINA MEA!! NU E VINA MEAA!

Se apropie de mine şi mă ia în brațe, încercând să mă oprească din dat din mâini şi din picioare.

-Gata, Dominik, gata!! Revino-ți, te rog... Nu eşti un monstru, eşti copilul meu! Te iubesc...

-MINȚI, EŞTI O SCORPIE! TERMINĂ CU PROSTIILE, NU MĂ IUBEŞTI! NIMENI NU MĂ ÎNȚELEGE! LASĂ-MĂ SINGUR SAU TE LOVESC!!

Lacrimile nu mi se opreau şi le simțeam înghețate pe toată fața. Urlam cu toată puterea, sperând că o să dispară totul dacă implor.
-MI-E FRICĂ, ÎNȚELEGI?! FĂ TOTUL SĂ DISPARĂ!! DE CE NU DISPARE?!...

-Dominik!! Sunt lângă tine! Nu ți se întâmplă nimic! Nu ai de ce să simți teamă...Sunt mama ta...

-NU EŞTI, NU ÎNȚELEGI, NU POȚI FACE NIMIC! DE CE NU MOR? DE CE SUNT ÎNCĂ AICI?...