The Thorns of My Heart

🌹Capitolul II- "Ştiu că ai."

M-am trezit înghețat şi amorțit pe pat. Era dimineață. Nu puteam să mă mişc, eram paralizat şi rămăsesem cu fiorii aceia. Lumea mea e cu susul în jos, e exact opusul a ceea ce îmi doream să fie. Mă doare. Mă doare şi ştiu că nu pot face nimic în legătură cu asta, e o durere care mă face să-mi pierd mințile mai mult decât am făcut-o deja.
Nu ştiu ce sau cine m-ar putea repara, sunt defect, nu pot fi fixat. Te obişnuieşti cu afirmația aceasta până la urmă. Vocea din capul meu continuă să o repete şi părea din ce în ce mai convingătoare, şi nu am altă alternativă decât să o ascult şi să mă prind de faptul că are atâta dreptate...Nu puteam să mint. Nu puteam să MĂ mint. Înfrunți realitatea, doar trăieşti în ea, nu?
Mi-aş fi dorit să mă ridic din aşternuturile în care am plâns în fiecare noapte, încercând să îmi opresc emoțiile şi să-mi alung demonii. Voiam pace şi să nu mai fiu afectat de tot ce mi se întâmplă. Nu e mereu cum vrem noi.

-Dominik!!

Nu aveam de gând să răspund la chemare. Parcă mă striga diavolul.

-Dominik! Ce tot faci? Trezeşte-te! se ruga mama care stătea în uşă.

Eram treaz, aveam ochii deschişi, nu? Doar mă uitam atent în tavan.

-Vin acum...spun şoptit, după care oftez şi îmi închid ochii.

Plecase. Eram singur în cameră iar. Încerc să-mi ridic corpul atât de obosit şi rănit pe interior, care era, de fapt, un câmp de luptă unde se țineau toate războaiele dintre mine şi mine, ca să aflu la final că nimeni nu câştigă niciodată.
Mă pun în fața oglinzii şi-mi analizez trăsăturile fizice, care arătau într-un fel deplorabil.

Părul meu brunet nu mai fusese îngrijit, era răvăşit, şi nu doar pentru că mă trezisem de dimineață. Devenise ceva normal ca el să arate aşa...
Pe frunte aveam aceeași cicatrice şi nu mă puteam imagina fără ea. Mi-era greu. Zilnic îmi trec degetele peste frunte, cu frica de a nu o mai avea. Întotdeauna e acolo...Face o parte din mine. Păcat, eu sunt pierdut.
Ochii...ochii erau pur şi simplu ochi. Înainte au fost căprui, expresivi, plini de emoție şi de bucurie, de euforie şi de adrenalină, iar acum? Erau negri, un negru atât de profund, de întunecat şi înfricoșător. Arătam ca un monstru. Îmi era teamă de mine însumi...Erau plini de ură față de sine, plini de singurătate, nu puteau să mai țină atâta tristețe, încât multă ieşea la iveală sub formă de lacrimi. Dar cum de ele erau incolore şi curate şi se eliberau dintr-un loc atât de murdar şi pustiu? Niciodată nu am putut înțelege asta, era prea dificil pentru mine. Genele mele erau armura mea care acoperea tot ce nu trebuia afişat de față cu lumea. Sub ochi erau doar cearcăne. Atât de mari...
Buzele erau uscate, crăpate, muşcate şi zgâriate. Mereu îmi muşc buza inferioară atunci când mi-e teamă sau sunt nervos.
Îmi provocam durere fizică atât de uşor şi mă făcea să mă descarc...
Şi mai jos, claviculele învinețite mă dureau, dar erau niște oase prea frumoase şi aveau farmecul lor aparte. Aveam vânătăi şi pe mâini, pentru că lovesc multe lucruri cu pumnii şi mă face să mă simt mai bine. Nimeni nu mă văzuse într-o astfel de ipostază şi speram să nu mă vadă prea curând.

Cobor la bucătărie, şi o văd plină de energie, cu atâta poftă de viață. Nu mai fusesem ca ea de o groază de timp. Eu nu le puteam cere ajutor, ei nu puteau să mă observe. Simplu.

-Doamne, ce ți-a luat atâta timp? Se răceşte mâncarea...

De ce aş mânca dacă mă hranesc deja cu destulă suferință? Nu-mi era deloc foame, din contră. Eram sătul.
Continuam să mă joc în farfurie cu furculița, aranjând mâncarea şi punându-i condimente, încât să nu dau de bănuit altceva. Oricum, ei nu-i păsa, şi nici mie.