Chemarea

Capitolul 3

Se simțea ca o lavetă uzată a vreunui restaurant ieftin, trădată și folosită, dar picătura care umplea paharul nedreptății era faptul ca prietenii ei cei mai buni o implicaseră în asta.

Cotrobăi în buzunarele rochiei după telefon, dar era de negăsit, apoi își aminti ca îl lăsase acasă. Procesa mental situația în care se afla și încerca sa gândească rațional în scopul găsirii unei soluții.

Nu era nici locul, nici momentul potrivit pentru o scenă penibilă de reproșuri unor persoane ce aveau mai multe gloanțe în pistoale decât avea ea organe. Încă se sufoca de neliniște, ochii o usturau și urmau să lăcrimeze încet, încerca sa își îndepărteze picăturile sărate înainte de a le observa cineva.

Estela, fosta parteneră de spionat mafioți, nu o mai privea, ochii îi erau fixați într-un punct situat diametral opus de poziția lui Reyna. Aceasta din urma se lupta în continuare cu gândurile sale contradictorii. Niciunul nu reuși să câștige, căci Marta intră zâmbitoare pe ușa întredeschisă.

- Haideți amores, am terminat treaba aici!
Fetele ieșiră în liniște și o urmară pe Marta nepărând influențate de energia pozitivă pe care o emana ea. Iar cea mai puțin influențată era fără doar și poate fata noua-marioneta-a-traficanților.

Aceasta nu mai scoate nici un sunet pe parcursul drumului de întoarcere, se uita pe geam și își imagină cât mai multe scenarii cum îi putea ucide pe Conte și Lola. Nu se putea decide între ai arde pe rug ca vrăjitoarele în vremurile bune sau o metodă a la Vlad Țepeș prin străpungerea cu o bârnă de lemn ascuțită.

Se cufundă mai adânc în gândurile sale criminale când Marta o trezi pentru a-i înmâna un plic sigilat. Erau banii pentru transport. Ezită o secundă, nu voia banii ei infecți, voia să sară din mașină și să le dea foc tuturor.

Într-un final luase obiectul din mâna păpușarului ei și îl așeză pe brațe. Neafișând niciun sentiment pe fața monotonă ce și-o impuse.

Continuă sa se anestezieze fizic utilizându-și vocea interioară. Aștepta să ajungă în Mexic și să își înfingă unghiile în gâturile prietenilor săi. Și să nu mai vadă niciodată adunătura de ilegali fără inimă.

Un zgomot îi inundă timpanele și părea că vrea să le spargă, alt sunet îl urmă, era vocea Martei care striga:

- Jos!

Reyna nu realizase încă ce se petrecea, reflexele îi coordonau mișcările, iar la ordinul femeii se aplecă, făcând un unghi nul cu membrele sale inferioare.

Cubulețe transparente și ascuțite îi atingeau agresiv pielea, lăsând dâre de sânge în urma lor, orchestra infernală continuă, fetele țipau acompaniind împușcăturile ce le treceau atât de aproape, pe lângă corpuri.

Bărbatul de la volan își scoase arma și începu a riposta, înapoia gloanțele celor ce le trimiteau cu atâta ură spre mașinile cu fetele-cărăuș. Marta îi urmă gestul, scoțând un pistol argintiu gravat cu un "M" șters, de sub scaunul ei.

Jumătatea nespartă a portierei juca rolul de scut, între gloanțele succesive ce le ofereau cei doi, se protejau cu aceasta. Într-un final unul din bărbații din exterior căzu jos, izbit fiind de viteza plumbului.

Ceilalți utilizau pistolul din interiorul aceluiași tip de fortăreață cu patru roți, ce îi poziționaseră transversal pe șoseaua pustie, împiedicând circulația inexistentă de pe aceasta.

Reyna se afla în punctul maxim de panicare posibil. Iar nivelul fricii îl depășea, dacă asta era posibil. Nu voia să moară, nu atunci, nu acolo și mai ales nu așa. Îi părea rău că nu reușise să realizeze nimic din planul ei care se terminase înainte de a începe. Era terifiată la gândul că le va frânge inimile părinților ei. Ea voia să îi facă mândri nu să îi distrugă în bucăți, cum urma să se întâmple cu ea în curând. Dacă putea alege voia să moara ea în locul lor, să moară ea de durere decât să îndure ei. Dar nu putea să moară de doua ori. Începu să se roage să nu trebuiască să moară nici măcar o dată.

O liniștea macabră și scurtă, își făcu loc în ploaia de metale, ochii Martei încercau să iasă din orbite, iar gura se deschise involuntar în fața obiectului negru, rotund. Bărbatul ce îl ținea în mână stătea în picioare la o distanță de câțiva metri de mașinile gri ale cartelului ce o avea drept membru pe Reyna.

O voce groasă, dură sparse vidul sonor:

- Da-ți-ne banii sau vă prăjim fundurile drogate!

- Cine sunteți? se arătă intrigată Marta.

Bărbatul își întinse un zâmbet diavolesc pe fața pătrățoasă și ridică mâna dreaptă la nivelul umărului, oferindu-i femeii o priveliște spre încheietura sa. Acolo își avea locul un tatuaj cu litera J conținut într-un cerc, ce o punea în valoare.

Chipul Martei înlocui parțial încremenirea fricii cu o urmă de luminare în timp ce rosti apăsat:

- V-a trimis Joaquin Guzman, i-am transmis că noi nu am furat nimic cartelului de Jalisco.

- Nu cred o iotă perra! răspunse ascuțit deținătorul-aprinzătorului-de-grătar-uman.

Un altul, cu același tatuaj, se ivi lângă colegul său, pentru a susține răspicat dorințele cartelului al cărui reprezentanți erau.

- Vrem banii pe cele patru tone furate! Și nu te mai obosi cu negatul, tocmai am probat marfa de la cumpărătorul vostru, știm că este a noastră.

Fetele din mașini se străduiau în continuare să execute cât mai perfect efectele sindromului hipermobilității ligamentare, în timp ce bărbații cu fețe obișnuite și Marta aveau pistoalele îndreptate către cei ce se voiau a fi înfăptuitori ai dreptății.

- Nu știu despre ce vorbești, afirmă Marta.

Tipul ce îi voia gătiți pe hoți, mimă un râs prefăcut, iar cel de al doilea îl privi pentru o secundă. Un pocnet scurt și o bubuitură mai intensă decât toate celelalte dinainte, răsunară.

Marta împușcase grenada din mana bărbatului ce era deja carbonizat, alături de partenerul său. Mașina în care se află femeia se rostogoli de câteva ori, împinsă fiind de forța exploziei. Puținele geamuri supraviețuite gloanțelor precedente erau acum doar o amintire, iar mașina elibera un lichid într-o nuanță închisă pe terenul ce o susținea.

Automobilele cartelului de Jalisco avuseseră același destin, alături de fostul conținut uman al acestora. Roțile priveau cerul alături de motorul ieșit din carcasă. O scânteie se metamorfoză într-un mini-iad desfășurat la câțiva zeci de metri de închisoarea metalică a Reynei.

Fata își atârna capul spre celelalte corpuri inconștiente din mașină, în timp ce un mic izvor roșu își făcea loc din gura acesteia. Deschise ochii încet, pentru o clipă, iar durerea din corpul ei îi obligă să se închidă înapoi.