Chemarea

Capitolul 5

Era așezată pe asfaltul fierbinte, cu capul între mâini, plângând în sughițuri. Aerul nu îi era suficient. Se sufoca, în timp ce pieptul se porni să îi zvâcnească. Începea să amețească, iar din lipsa forței, trupului său se prăbuși pe suprafața dură de foc a trotuarului.

Era confuză, dar conștientă. Capul îi era lovit de pietre imaginare, ce o atacau fără milă. Chinul provocat de obiectele inflexibile dispăru cu aceeași viteză cu care se făcu apărut. Încercă să se ridice, însă în zadar, mâinile nu voiau să o ajute. Lacrimile continuau să i se prelingă pe față, până pe jos. Durerea o înghițise întru totul, cutremurând-o din ce în ce mai puternic. Stomacul i se strânse, contracția se transmise și gâtului nelăsând-o să vorbească.

Teresa, mama ei, își întoarse privirea neintenționat în direcția fetei nevlăguite. Reuși să își observe fiica în poziție de covrig pe asfalt, tremurând, cu fața palidă ca marmura. Alergă cu o disperare multiplicată către fată. O cuprinse în brațe, într-o încercare inutilă de consolare. Au rămas în aceeași poziție pentru câteva minute interminabile.

-Ești bine? Îi șopti îngrozită mama ei.

Dar nu primi nici un răspuns. Continuă să îi mângâie părul ud din cauza lacrimilor, strângând-o cu brațele ca și cum asta ar fi fost un antidot pentru durere.

Palpitațiile Reynei și-au pierdut din frecvență, în timp ce lacrimile nu se lăsau epuizate. Iar restul familiei i s-a alăturat într-o îmbrățișare de grup. După un moment prelung în care fata își căuta puterile să poată grăi, cu vocea ascuțită și tremurată,a reușit să întrebe:

-Ce s-a întâmplat? Deși răspunsul era mai mult decât evident.A luat o gura de aer, cât îi permitea durerea de la nivelul pieptului, apoi a continuat. Ce o să ne facem? Ochii îi erau ieșiți din orbite.

Mama ei își ridică privirea ușor până la nivelul chipului fetei, își șterse lacrimile cu podul palmei și rosti după ce se desprinse din strânsoare:

-Pompierii au spus ca a avut loc un scurt circuit la una din prize. Vocea îi era sugrumată și izbucni mai tare în plâns. Soțul ei o îmbrățișă, iar buzele i se lipiră de creștetul capului femeii.

- Cum scurt circuit? Casa nu e atât de veche, s-a revoltat fata ignorându-și suferința interioară.

Era în picioare, folosindu-și tricoul pe post de batistă, pentru a absorbi apa ochilor ei. Cei doi o priviră fără a rosti vreun cuvânt. Nici ei nu își puteau da o explicație. Reyna a continuat, colțurile gurii îi erau ridicate în ceea ce se voia a fi un zâmbet.

-Dar noi avem asigurare pe casă, nu-i așa? Ne vor despăgubi. Spuse dintr-o suflare.

Mama acesteia se întristă și mai tare, înfuriindu-se. Când îi oferi răspunsul la întrebare vocea îi era prăbușită:

- Am întrerupt contractul cu casa de asigurări acum două luni, credeam că nu o să se întâmple niciodată nimic și că plătim degeaba. Era furioasă pe ea însăși pentru aceasta decizie necugetată. Durerea din suflet era necruțătoare.

Un oftat șuierat se strecură printre buzele Reynei. Conștientiza din ce în ce mai acut gravitatea și nenorocirea situației. Încerca să își conecteze gânditul rațional. Avea nevoie de o soluție pentru a-și ajuta familia. Salvatul lumii pălise în acel moment. Picătură cu picătură se face marea, iar ea era pe uscat, într-un deșert arzător.

Contiuă să se frământe, în timp ce părinții ei vorbeau cu polițiștii abia sosiți. În minte îi veni cel mai evident fapt cu putință, singura soluție care exista,sau pe care o găsise, cea mai la îndemână, cea mai ușoară. Trebuia să se întoarcă în afacere.