Nu are sens să îmi povestesc începutul, asemănător oricărui seamăn de al meu, aşa că voi începe cu sfârşitul.
De aici de sus de unde eram, puteam analiza tot ce se afla sub mine cât şi peste mine. Din fiecare direcție eram privit cu admirație ori invidie copilăreasca, învelită cu o simpatie aparte. Fiind la nivelul meu nu-mi puteam găsi prieteni asemenea mie, deoarece ne aflam la distanțe semnificative. Singurii mei amici erau cei ce mă vizitau frecvent, vorbeam în grabă deoarece erau ocupați tot timpul, şi aşa, la lăsarea serii, puneam împreună piesele de puzzle acumulate de-a lungul zilei în căutarea imaginii de ansamblu.
"Care este scopul meu în această lume agitată?"
Am stat poate ani aşteptând un răspuns concret până când au apărut ei. Şi-au aşternut un cearceaf pe iarba moale iar o mână suplă, ce purta o brățară roză, îmi umbri dintr-o dată privirea. Ce urma să se întâmple? Resimțeam frigul şi panica din pântece. Paranoia necunoscutului îmbrăcată într-un palton glaciar. Pentru prima oară când am căutat ajutorul celor din jurul meu, am rămas singur. Sau poate eram deja? Mi se urcase la cap coroana-mi strălucită iar prin ea nu pătrundea niciun fel de interacțiune. Eram oare prea mândru de mine? Era normal să iau din soarele si ploile dulci destinate tuturor doar pentru a-mi hrăni ego-ul? Oricum cu toții primeam cât aveam nevoie. Cine sunt eu să merit mai mult? Toată viața am stat şi m-am bucurat. Oare dacă aş fi muncit ca amicii mei aş fi ajuns in această situație? Auzeam urlete de jos. Nu ştiu dacă erau urlete de bucurie sau de teroare, dar m-au trezit la realitate.
Mâna delicată dispăruse, iar în locul ei, una mare şi păroasă se îndrepta spre mine. Am încercat să strig, să implor mila, aveam de trăit! Abia acum mă trezisem. Dar era prea târziu. Mâna îmi sfâşiase deja legătura cu natura, tot ce era viu şi real. Se zice că în timpul morții fizice, fiecare creatură experimentează 7 minute de activitate cerebrală, în care poate doar să observe ce se petrece în jurul ei, fără să se mişte. Mă apropiam încet de mâna firavă. Cele două s-au apropiat şi am auzit două şoapte: "Te iubesc." "Eşti totul." De unde atârnam puteam vedea prea bine câmpul, toți semenii mei îşi continuau viețile fără mine. Nu păreau devastați sau agitați. Am încercat să-mi opresc privirea din a mă amăgi, şi am rămas blocat într-o spirală roz-verzuie. Câteva seri la rând, puteam vizualiza menirea mea pe Pământ, de aici din spirala mea cosmică: "iubire recunoştință"
"cea mai nobilă este moartea unei flori
ce ajunge simbol al iubirii sincere"
