Pericolul cu chip de înger

Capitolul III

     Dedicată lui --hachi ♡♡♡

******************************

- Bună, pot să stau şi eu aici, lângă tine? spune un băiat blondin, cu ochii verzi aprinşi, îmbrăcat în culori pastelate.

- Mhmm? reușesc eu să scot pe gură, stând realmente cu gura căscată la specimenul ce tocmai mă observase şi chiar încerca să comunice cu mine.

- Te deranjează să stau pe aceaşi bancă, cu tine? repetă el pentru mine. Bravo Vera, nici măcar să vorbești nu şti.

- Si-sigur. Ia loc, încerc eu să fiu politicoasă.

- Te-am întrerupt? întreabă el sincer.

- Aam, nu nu.. mă gândeam.

- De 2 ore jumate? se amuză el.

- Mă urmăreai? spun eu surprinsă.

- Aah, cred că da, se bâlbâie el.

Încep să râd încet, nu ştiu de ce.

- Ce e aşa amuzant? întreabă el.

- Nimic, mă opresc eu rapid. Doar că nimeni nu a mai facut asta până acum, încerc eu să-l lămuresc.

- Îmi e greu să cred că o fată aşa drăguță ca tine nu atrage atenția nimănui, îmi face el un compliment, la care nu ştiu cum să reacționez.

Unde a fost el toată viața mea? Glumesc. Nu s-ar fi schimbat nimic, în cel mai rău caz Stephanie ar fi pus ghearele pe el şi l-ar face să mă disprețuiască. Tipic.

- Aaam, nu ştiu. Pe mine lumea nu mă vede aşa, spun eu cu o urmă de regret pe față, plecându-mi capul într-un gest stupid de tristețe.

            Of, nici măcar să-mi ascund durerea nu pot. Normal că primei persoane pe care o întâlnesc şi care îmi acordă atenție i-aş spune tot ce am pe suflet şi ,,nedreptățile" ce mi se fac. Acum ar fi un miracol dacă nu i-ar părea rău că a început o conversație cu mine, şi ar pleca cât mai departe posibil de mine - dacă ține la reputația lui - după ce ar afla ,,who I am". Nici măcar nu pot suferi cu demnitate. Firea-şi să  fiu!

- Hei, nu trebuie să te întristezi. Imi pare rău dacă am zis ceva greșit, spune el şi îşi aşează mâna pe umărul meu. Nu contează ce spun alții despre tine, contează ce crezi tu, şi să nu îi laşi să creadă că ai cedat în fața lor.

        Contează pe naiba! Sunt o epavă, asta cred! Simt în fiecare zi cum ruginesc mai tare şi cum mă afund pe zi ce trece în marea învolburată a nimicului, pentru că asta mă consider, un nimic şi un nimeni. Astea sunt replici din filme! În viața reală asta nu se aplică. Aici nu contează cât de bun şi altruist eşti, contează - din păcate - câtă faimă, avere şi relații ai, altfel ești călcat în picioare.
       Nu i-am spus asta, fireşte, altfel în primul rând fugea şi nu se mai uita înapoi, iar în al doilea, îşi făcea o impresie nu urâtă, ci demnă de milă, şi în viața asta ultimul lucru pe care mi-l doresc, e mila altora.

- Capu' sus! mă încurajază el.

Nici nu ştiu cum îl cheamă şi se poartă al naibi frumos cu mine. E ceva îneregulă cu el? Sau cu mine? Când am devenit eu aşa minunată de atrag băieți? E o glumă? Sigur e vreun obsedat ceva. Nici nu ştiu ce să cred.

Încerc să îl ascult şi îmi ridic capul, şi neputând să îl privesc în ochii, mă uit în față. Observă asta şi îmi ia fața în mână, aducându-mi-o în aşa fel încât să ne privim în ochi.

- Eu sunt Jason, spune el pe un ton liniștit, întinzându-şi mâna în față, ținând-o în aer. Cred că ar vrea să i-o strâng, aşa că nu îl mai las să aștepte şi mă conformez. O apuc, scuturând-o, într-un gest prietenesc, plus un zâmbet şters. Nu i-am mai zâmbit şi strâns mână cuiva de atâta vreme, încât am uitat că aşa se face când întâlnești pe cineva. Ce aiurită sunt.

-Eu sunt Vera, mă prezint eu, încă strângând mâna. Locuiești aici? Nu te-am mai văzut până acum.

- Da, azi am sosit. Am văzut parcul ăsta şi m-am gândit să mă plimb pe aici, să caut prieteni noi, spune el cu un zâmbet imens. Mâine încep cursurile. Sper să ne vedem.

- Sigur, spun eu, impresionată de ce tocmai a reușit să spună.

- Aam, se face târziu, spune el uitandu-se la frumosul ceas argintiu de la mâna. Sigur mama îşi face griji. Poate ne mai întâlnim, Vera.

- Sigur! spun eu cu un entuziasm neobişnuit.

        Şi se îndepărtează cu paşi repezi, eu  rămânând cu privirea pe locul unde stătea.
         Parcă nu îmi vine să cred totuși ce s-a întâmplat mai devreme. Toată discuția, fapatul că după ce mă observase pe bancă, venise la mine, chiar lângă mine. Doamne ce zi.
          Deci cred totuși că s-au aliniat astrele ceva, de una ca mine a întâlnit 2 băieți atât de diferiți în aceiaşi zi. Demnă de o rubrică de ziar, ce mai. E incredibil pentru mine. Poate pentru alte fete e ceva nu obişnuit, ci banal, stupid de banal; dar pentru mine e un univers nou, unde aerul e atenția propriu-zisă. Deci wow.

            Mă uit la ceas şi observ că e ora 19:46. Mă ridic şi mă îndrept spre casă. Urc scările, descui uşa şi intru gâditoare în casă. Îl strig pe tata. Nu răspunde. Mănânc, mă schimb şi mă culc. Rutina mea cea mai dragă.
           Nu ştiu de ce dar toată noaptea îl visez pe Lucas, trezindu-mă transpirată şi eventual trăgându-mi câte o palmă. Nu pot să cred că am făcut ce a zs el să fac. Doamne, în loc să îl visez pe Jason, eu am coșmaruri cu Lucas în ele.
                   E mirific.

Mă trezesc pe la 04:32 şi pornesc apa în cadă. Mă bag cu capul la fund, încercând să mă calmez. Nu reușesc repede, dar ies mai relaxată. De dormit nu o să mai pot, aşa că ies pe balcon. E întuneric beznă, iar vântul îmi mișcă părul ușor. Stelele sunt mai luminoase şi mai clare ca niciodată şi mă trezesc cu capul pe spate admirând şi conspectând la fiecare stea. Ce frumos o fi să fi stea. Nu ai nicio grijă, ai totdeauna alte stele cu tine, străluceşti şi emani căldură toată noaptea, oră de oră, minut cu minut.

- Sunt mult mai vizibile la ora asta, nu? spune o voce în întuneric.