Pericolul cu chip de înger

Capitolul I

Începutul anului şcolar. Sper să fie ceva diferit anul ăsta, nu monotonia în care viețuiesc zi de zi. Sunt etichetată ,,tocilara liceului" de câțiva ani şi sunt evitată şi respinsă de absolut oricine. Sunt în clasa a unsprezecea. Locuiesc într-un orășel înconjurat de mici păduri dese ce nu îți dau tocmai sentimentul de siguranță. Nu ştiu dacă trăiesc animale sălbatice acolo, dar sper, pentru orice eventualitate, să rămână acolo. Nu am frați sau surori de când mă ştiu, deci încă un motiv pentru care sunt singură.

Mă simt din ce în ce mai singură, chiar şi cu Emma, Abbie şi Sierra, unicele mele amice. Ele sunt din ce în ce mai ocupate şi deja îşi fac fiecare planuri pentru viitor. Profesorii sunt ok şi cred că din nou va apărea acea concurență şi rivalitate. Nu prea le convine ca un elev să îi corecteze, completeze, întrerupă sau să le pună întrebări, la care, de cele mai multe ori nu ştiu să răspundă, ori îi pun în dificultate. Doar profesorul Blackov e cel mai amabil şi totodată singurul meu sprijin din şcoală. Îmi place să învăț, poate pentru că e singurul mod de a-mi petrece timpul, de a uita de singurătatea şi viața mea deplorabilă şi aşa de gri - şi poate de aceea, toți mă consideră o ciudată.

~*~

Când am ajuns acasă, mi-am lăsat ghiozdanul şi am plecat să îl salut pe tata. De un an, părinții mei s-au despărțit şi stau cu el. Fiind pădurar, de obicei pleacă în pădure, vânează, taie lemne sau orice altceva ce îi ia gândul de la mama. Se înțelegeau foarte bine, dar mamei i se părea mereu că suntem cu toții prea diferiți față de ea, că nu se poate acomoda. Zicea că nu se poate simți în largul ei, cu toate că nu arăta asta. Îi plăcea mult aici, mai ales în pădurea din spatele casei - la fel ca mine şi tata - unde se afla cabana noastră. Era frumos vara acolo. Probabil era de vină şi că făcea parte dintr-o familie strictă şi ciudată. Bunicii din partea mamei erau foarte severi şi când mă duceam în vizită la ei, mă simțeam ca la internat. Între ei vorbeau foarte diplomat, iar mamei nu îi vorbeau ca unei fiice, era ceva distant şi rece. Îi spuneau doar pe numele oficial din buletin, Eleanor. Mama nu era ca ei, slavă Domnului, mă făcea să mă simt protejată în cel mai frumos mod şi mă înțelegea cel mai bine. Aşa că într-o zi, pur şi simplu a lăsat un bilet în care scria: ,, Îmi pare rău că nu v-am spus direct, dar mi se pare prea dureros. Plec pentru câteva zile. Să aveți grijă de voi. Vă iubesc!".

Şi nu a mai venit.

Am fost devastați şi am suferit mult, dar am învățat să ne descurcăm şi singuri, mai ales să nu-l fac pe tata trist şi din cauza mea. Aşa că am învățat bine, am vorbit cu el mai mult, dar degeaba, se închidea în el pe zi ce trecea. Am încercat să nu fiu un copil problemă, să mă comport ca un copil model şi să încerc să nu-l fac să sufere mai mult. Ne comportăm cam distant, dar ştiu că mă iubește, sau cel puțin mă iubea.

A trecut un an de atunci şi încă nu ne-am revenit, tata încă nu. Mereu sper că se va întoarce, dar nu ştiu nici unde e, nici ce caută, nici când se va întoarce. Pur şi simplu a dispărut de pe fața pământului, ca şi cum eu, tata nu am fi contat. I-a păsat măcar de noi? Îi mai pasă?

Ies din casă şi mă îndrept spre curtea din spate.

- Tată! nu răspunde. Tată!

M-am dus să îl caut, dar nu era de găsit. Mă întorc acasă şi aştept să văd dacă se întoarce. Pe la ora 2 noaptea, când tocmai voiam să plec să îl caut sau măcar să cer ajutor, aud uşa deschizându-se şi mă îndrept iute într-acolo.

- Tată! Ce s-a întâmplat? Unde ai fost? De ce ai întârziat? De ce nu ai raspuns la telefon? Tată?!

În timp ce îl bombardam cu întrebări, el trece direct prin mine, traversează holul și intră direct în camera lui. Sper că nu s-a întâmplat ceva rău. Sper doar că işi va reveni până dimineață.