Colți

Prolog

     Două lucruri mi-au rămas întipărite în memorie: figura lui, luminile orașului. Imaginea lui nu a rămas decât un ghimpe în amintirile mele, o figură grotească, o față ce mă va urmări întotdeauna în nopțile tulburi fără vise. În schimb, vâlvăta orașului, farurile mașinilor pe strada aglomerată, neoanele ce pâlpâiau în interiorul unei săli de dans de la etaj, apa de pe alee ce strălucea în lumina lunii; mi le amintesc atât de clar.

      Au fost ultimele lumini pe care aveam să le văd.

      Sunt oarbă. De 9 ani. 9 ani ce par a fi o eternitate. De atunci nu mă hrănesc decât cu amintiri.

      Îmi aduc aminte de micuța Sienna, la vârsta de 8 ani, cum se uita în oglindă și se studia; cu părul castaniu ondulat ca valurile mării, deschis spre vârfuri, cu ochi palizi, gri ca cerul de toamnă, de te puteai pierde în ei, și pielea albă-albă, de parcă ar fi trăit o viață întreagă în întuneric. Nu știa pe atunci să prețuiască ce avea. Una e să constați că ești frumoasă, alta e să îți asumi asta. Era atât de indiferentă, de egoistă, încât își lua aspectul ca ceva ce merita de drept, ceva firesc.

      Micuța Sienna a avut întotdeauna un caracter puternic, și atâtea, dar atâtea defecte. Știa ce vrea, simțea că nimic nu o poate răni, nimic nu se poate schimba fără voia ei, și că lumea se deschidea ca o mare aventură în fața ei.

      Dar în același timp era atât de încăpățânată, schimbătoare și... sălbatică. Nu puteai să o ți în lesă. Pe la vârsta de 5 ani se plimba prin Seattle de parcă ar fi propriul ei apartament. Neînfricată.

      Imprudentă.

      Și foarte imprevizibilă.

      Îmi aduc aminte de micuța Sienna. Îmi aduc aminte de acele zile de parcă ar fi fost ieri. Mi le repet în gând iar și iar. Îmi imaginez lumea în jurul meu, chiar dacă singurul lucru pe care îl văd este întuneric.

      Întuneric și iar întuneric. Uneori mă simt atât de singură în vidul ăsta. Nu am lucruri frumoase de care să mă prind, fețe care să îmi însenineze starea, un cer albastru care să îmi limpezească mintea. Mă simt pierdută. Vânată în acest întuneric. Exact așa cum am fost acum 9 ani.

      Când sunt singură, sau când dorm, imaginea lui îmi apare iar și iar în minte. Ochii roșii, gura larg deschisă, barba țepoasă, chipul barbar. Stătea ca un animal de pradă, adus la spate, pe poziția de atac.

      Și mă vânează. Încă și acum.

      În fiecare noapte.