Colți

1.Posibilități

      Același coșmar îmi perturba somnul. Alergam pe străduța întunecată, călcând în bălțile în care se reflecta cerul plin de stele și ferestrele luminate ale blocurilor, țintuind cu ochii strada îndepărtată. Niciun om nu trecea pe stradă, dar traficul era intens, claxoanele mașinilor se auzeau până la mine.

      Era aceiași străduță. Aceiași umbră mergea cu pași apăsați în spatele meu.

      Eu mergeam din ce în ce mai repede, sperând să ajung la trotuar. Însă, cu cât mă apropiam mai mult, cu atât strada aglomerată părea să se îndepărteze. Am început să alerg, când am realizat că bărbatul din spatele meu mergea mult prea tare și ajunsese mult prea aproape. Panica începea să crească. Inima îmi bubuia, și îmi simțeam transpirația rece, iar corpul greoi.

      Alergam nebunește. Însă străduța era tot acolo, eu păream să fi stat pe loc.

      Am conștientizat că era în zadar, dar am continuat să alerg, în van. Asfaltul trecea pe sub picioarele mele ca o bandă de alergat. Mă uitam la pereții caselor: rămâneau pe loc, nemișcați.

      Apoi vânătorul sări pe mine. Își înfipse ghearele în brațele mele, trântindu-mă pe jos. Țipam în agonie, renunțasem de ceva timp la strigătele de ajutor. Amândoi eram purtați înapoi pe banda imensă de alergat. M-am uitat o ultimă dată la străduța aglomerată care se îndepărta, iar apoi am dispărut în neant, în întuneric.

      M-am trezit, transpirând și gâfâind. Am deschis ochii, întâmpinând întunericul.

-Tată?!

      L-am strigat sperând să nu fi plecat la serviciu. Din fericire acesta intră imediat pe ușa camerei mele.

-Da? Ce s-a întâmplat? Ești bine?

      S-a năpustit asupra mea cu întrebări, când eu nu voiam să știu decât un singur lucru.

-Cât e ceasul?

      Ieri fusese duminică, iar eu obișnuiam să îmi dezactivez alarma în weekenduri. Totuși, uitasem să îl rog pe tata să mi-o seteze la loc. Astfel că mă trezisem panicată că întârziasem. Alarma de la ora 7 era singurul lucru care mă conecta cu timpul prezent, eu neputând să citesc singură vreo cifră de pe orice fel de ecran.

-E 7:26. Cred că ar trebui să te grăbești să nu întârzii. Vrei să te ajut?

      Tata a fost dintotdeauna foarte grijuliu, însă de când cu acel eveniment a trebuit să își dedice mare parte din timp îngrijirii mele. Lucrează la o firmă de utilaje, unde are un post destul de bun, însă, deoarece iese cu câteva ore mai devreme pentru a avea grijă de mine, salariul său se micșorează la o sumă nu tocmai potrivită pentru a hrăni și întreține două persoane, dintre care una cu handicap.

-Poți să îmi alegi ceva drăguț de îmbrăcat până îmi fac eu baie?

      Mi-am dat seama imediat după că tata nu era cea mai potrivită persoană pentru așa ceva.

-Um... În regulă. Dar să nu te superi dacă aleg ceva mai... Nu știu, probabil să nu mă descurc.

      Am dat din umeri cum că nu mi-ar păsa și i-am mulțumit.

      M-am îndreptat către baie. Cunoșteam casa pe de rost, astfel că puteam să merg liniștită fără să îmi număr pașii, fără să mă țin de ceva, sau să îmi folosesc bastonul ajutător. Nu era o casă mare: avea două dormitoare la etaj, al meu și al tatei, o baie, la parter erau bucătăria, sufrageria, o debara și o baie de serviciu. Curtea noastră nu era nici ea de dimensiuni colosale. Cum treceai de gardul alb de lemn întâmpinai o scară plină de ghivece de flori ornamentale și alte câteva plantate în pământ de-a lungul pereților exteriori. Tata îmi amintește la fiecare sfârșit de săptămână, când se ocupă să le ude, cât de frumoase sunt și cât de colorate. Dau o frumusețe aparte casei noastre. Eu nu mă mulțumesc decât să le miros pentru a-mi imagina.