O lumină cenușie, tulbure privea pe ferestre când se trezi Glanetașu. Din depărtare se auzi un cucurigu slab, pierdut și răgușit. Peste o clipă altul, mai aproape, răspunse subțire și tăios. Pe urmă altele, din ce în ce mai apropiate și mai țanțoșe, până ce o bătaie surdă din aripi, în tindă, urmată de un cântec de cocoș, poruncitor, gros, sfârșindu-se într-un cârâit vesel, cutremură toată căsuța, încât Glanetașu tresări de spaimă și-și făcu cruce.
— Bată-te Dumnezeu, cocoș nebun! murmură bătrânul mai zvârcolindu-se puțin în pat până să se dezmeticească bine.
— Dormi, muiere? întrebă apoi, atingând cu cotul pe Zenobia.
— Ba, răspunse femeia repede cu glasul limpede. Tăcură amândoi, scărpinându-se și icnind bătrânește.
— Da câte ceasuri să fie, hai? căscă iar bărbatul, într-un târziu.
— Hai, scoală că-i vremea de sculat, mormăi Zenobia mai ursuză acum și urnindu-se din așternut.
— Oare? se miră Glanetașu pocnindu-și alene oasele.
— Scoală, zău, măi bărbate, până mă duc să trezesc pe Ion, că el știu că n-are să se trezească singur, c-a jucat toată ziua și a mai stat și pe la Avrum până târziu... Scoală, scoală, să te duci la lucru, să nu ne apuce prânzul lenevind, că-i mai mare rușinea!...
Bătrânul se scărpină iar în cap, în barbă, pe piept, căscă prelung cu poftă, se mai uită spre ferestre și apoi murmură întrebător:
— Oare lună-i ori ziuă?
În clipa aceea, în tindă, cocoșul răspunse mai aspru și mai poruncitor:
— Cucuriguuu!...
— Apoi n-auzi că-i ziuă? făcu Zenobia care se dăduse jos din pat și-și lega zadiile, bolborosind rugăciuni.
Glanetașu se ridică întâi pe jumătate, se mai gândi și în sfârșit sări din culcuș, silindu-se să fie sprinten ca să-și alunge moleșala din ciolane.
— Aprinde lampa, zise apoi căutând el însuși chibriturile în firida hornului, dar negăsindu-le se necăji și se răsti la femeie: Da unde dracu le-ai mai pus iar?
Zenobia însă nu răspunse. Se închină larg de mai multe ori, bâigiund sfârșitul rugăciunilor și, numai după ce isprăvi, strigă la Glanetașu, furioasă:
— O, trăsni-te-ar să te trăsnească, om nebun și fără Dumnezeu, că nu mai poate omul de tine nici să-și zică ocinașele!
Ieși trântind și blestemând. În tindă găinile se ciocăneau și cârâiau nerăbdătoare, iar când Zenobia deschise ușa spre ogradă, năvăliră afară parc-ar fi scăpat din temniță. Femeia le aruncă câțiva pumni de porumb, afurisind mereu pe Glanetașu și numărând în gând găinile care se zbăteau să înghită cât mai repede și cât mai multe grăunțe, în vreme ce cocoșul, veșnic neîncrezător cu Zenobia și îngăduitor față de consoartele sale, apuca doar din când în când câte un bob. Găinile bătrâne se ghemuiau sfioase când stăpâna se apropia și le căuta de ou, pe rând, spre marele necaz al cocoșului, care zbârlea creasta amenințător, se ferea călcând țanțoș și cotcodăcea clocotind de indignare...
Apoi când falițele se împrăștiară, Zenobia se sui în podețul cu fân și strigă din capul scării:
— Ionică!... Măi Ionică!... Scoală, dragul mamii, să te duci să dobori iarba ceea, să nu ne pomenim c-o ploaie, să ne-o prăpădească!
— Bine, bine, las' că mă scol! mormăi flăcăul somnoros. Zenobia nu-l mai cicăli. Știa bine că băiatul, când e vorba de muncă, nu se codește și nu lenevește ca Glanetașu.
Ion dormea toată vara în podul cu fân de deasupra grajdului. Astfel nu mai deștepta din somn pe bătrâni când venea el noaptea de pe ulițe, ș-apoi mai auzea mereu și pe Dumana, singura lor văcuță, ronțăind sau rumegând, sau suflând aspru pe nări, pe când alegea fânul din ogrinjii ce-i punea dânsul seara în iesle.
Își birui repede lenea somnoroasă, se târî până la gura podului și coborî în ogradă.
Satul dormea. Numai câte un cocoș întârziat mai vestea icicolo zorile. O ceață ușoară, străvezie plutea peste coperișurile țuguiate. Dealurile hotarului parcă se legănau, tremurându-și porumbiștile multe, lanurile puține de grâu și de ovăz, în vreme ce vârfurile împădurite, negre și nemișcate vegheau odihna satului, ca niște capete de uriași îngropați în pământ până-n gât.
O adiere de vânt, răcoritoare, pătrunse până-n sufletul flăcăului, alungându-i cele din urmă rămășițe de somn din oase. Își roti privirile prin ogradă, scărpinându-se în ceafă, ca și când s-ar fi gândit de ce să se apuce. Zenobia, ieșind iar din casă, se minună:
— Vai de mine, băiete, mi se pare că te-ai culcat în cămașa de sărbători?
Ion se zăpăci de părere de rău, în vreme ce bătrâna urmă mai jalnic:
— Ferfeniță ai făcut toate înfloriturile și mărgeluțele, și ai înnegrit-o de nu știu zău cum am s-o scot din boală!... Ba ai mai umplut-o și de sânge... Cu cine te-ai bătut?
Flăcăul se uită cu băgare de seamă și de-abia atunci văzu că pieptul și poalele cămășii erau pătate de sânge.
— Cu George a lui Bulbuc, mormăi, drept răspuns, și intră în tindă. Își lepădă cămașa, se îmbrăcă în hainele de lucru, încălță opincile și pe urmă se spălă pe obraji în Pârâul Doamnei care se vărsa chiar lângă casa lor în Gârla Popii.
Era gata de drum. Zenobia îi pusese în traistă un codru de pâine de mălai, niște brânză și ceapă, toate învelite într-o pânzătură curată. Luând de sub grindă tocul și gresia, flăcăul întrebă pe Glanetașu care se tot sucea și se-nvârtea căutând cine știe ce:
— Dumneata te duci la notar la lucru?
— M-oi duce, că m-am tocmit de alaltăieri, de când a umblat după oameni prin sat...
— Apoi bine... Numai să nu bei banii că trebuie să-i strângem. Ca mâine ai să vezi că începe să umble iar din casă în casă subprimarul cu straja după bir, adăugă Ion foarte așezat.
— Acu lasă că doar nici eu nu-s copil, făcu Glanetașu.
— Mi-ai pus de mâncare, mamă? întrebă iar flăcăul, cântărind traista.
— Ți-am pus, și la prânz oi veni și ți-oi mai aduce, răspunse Zenobia suflând din răsputeri în tăciunii din vatră care fâșâiau, afumau și nu se aprindeau deloc.
— Să vii nesmintit să întorci dumneata pologul, să nu mă mai întârzii eu și cu asta, altfel nu isprăvesc cu cositul, că delnița-i măricică, murmură Ion închinându-se și ieșind.
— Umblă sănătos! În tindă flăcăul își luă coasa din cui, agăță traista în coasă și coasa pe umăr, și porni. Trecu repede pe dinaintea casei învățătorului Herdelea, care dormea dusă, în vreme ce găinile în cotețul de lângă gard săreau, cârâiau și se sfădeau. Merse pe șoseaua răvenită de rouă până unde se desparte drumul cel vechi, apoi coti în dreapta și sui încet pe o cărare lină, printre porumbiști care mai late, care mai înguste, despărțite de răzoare crescute cu iarbă grasă. Pășea grăbit să ajungă mai curând, să apuce a cosi o bucată cât mai zdravănă înainte de răsăritul soarelui, căci iarba umedă se taie mai bine și mai lesne.
Hotarul era încă pustiu. Doar pe Simion Lungu îl găsi cosind de zor în livada ce o ținea cu arendă de la Avrum, lângă o holdă de ovăz a lui Vasile Baciu. Trecând, îi strigă în loc de binețe:
— Harnic, harnic! Simion mai trase câteva brazde, pe urmă se opri să-și ascută coasa și răspunse lui Ion, care se depărtase de-a binelea, încât nici nu-l mai auzi:
— Apoi ce să facem?... Muncim, că de-aceea ne-a lăsat Dumnezeu pe lume...
Mai urcă Ion vreun sfert de ceas. Locul era tocmai în inima hotarului; o fâșie lungă și îngustă, de vreo trei care de fân. Atâta rămăsese din livada de douăsprezece care ce mersese până-n Ulița din dos și care fusese zestrea Zenobiei. Încetul cu încetul Glanetașu îl tot ciopârțise... Îi cam plăcuse bătrânului rachiul, iar munca nu prea îl îndemnase. În tinerețea lui a fost mare cântăreț din fluier, de i se dusese vestea până prin Bucovina. Zicea atât de frumos din trișcă, parc-ar fi fost clarinet. De aceea l-a și poreclit lumea ,,Glanetașu". Fusese băiat curățel și isteț, dar sărac iască și lenevitor de n-avea pereche. Fugea de munca grea. Se zicea că în viața lui n-a tras o brazdă cumsecade, adâncă și cât trebuie de lată, că nici nu știa ține bine coarnele plugului; coasa iarăși îl dobora repede și-i stătea în mână ca un băț. I-au plăcut mai mult lucrurile muierești: săpatul, pologul, căratul, semănatul. Dar și mai bucuros trândăvea prin ogrăzile domnilor, pe la notar, pe la preot, pe la învățător și chiar pe la ovreii din Armadia și din Jidovița. Niciodată nu i-au crescut bătături în palmă de muncă, nici nu i s-a plămădit pământul în piele... Norocul lui a fost Zenobia, o femeie ca un bărbat. Fără de ea câinii l-ar fi mâncat. S-a măritat cu dânsul fără voia părinților, care-i ziceau că din frumusețe nu se face porumb și din istețime mămăligă. Singură la părinți și din oameni cu stare, ar fi putut lua fruntea satului. Ea însă l-a vrut pe Glanetașu și părinții, ca să nu-i iasă din voie, în cele din urmă au dat-o și au înzestrat-o cu patru table de porumb și două de fâneață, trecându-i și casa din capul satului cu grădina dimprejur. Când s-au mutat tinerii în casa unde stătuse bătrânii până și-au clădit-o pe cea de peste drum de-a popii, au găsit până și oalele pe foc, iar în ogradă o pereche de boi și două vaci, o droaie de găini și vreo cinci rațe... Gospodărie deplină, numai Glanetașu să fi fost bărbat, s-o îngrijească.
Ganetașu însă nici după ce s-a însurat nu și-a schimbat năravurile. Zenobia l-a lăsat cât l-a lăsat, pe urmă, văzând că nu-i nici o nădejde, s-a făcut ea bărbat și a dus casa. Era harnică, alergătoare, strângătoare. Dacă n-a dus-o mai bine, n-a fost vina ei. Unde nu-i cap, nu-i spor. Din zi în zi s-au înglodat tot mai rău. O datorie naște pe alta. Ca să astupe o gaură, stârneau o spărtură cât o șură. Azi se duce pe apa sâmbetei o limbă de porumbiște, mâine o livadă întreagă... Mare noroc că Dumnezeu nu le-a hărăzit decât un singur copil. Dac-ar fi venit mai mulți poate c-ar fi ajuns de minunea lumii...
Când au murit părinții Zenobiei, Glanetașu stătea tocmai în două porumbiști ciopârțite și în două vaci sterpe. Moartea bătrânilor iar i-a mai ridicat puțin deasupra nevoilor: vreo zece capete de vite, vreo cinci locuri bunișoare și casa cea nouă... Aceasta au și vândut-o îndată lui Iftode Condratu, ca să se mai ușureze de datorii.
Măcar acum de-ar fi pus umărul Glanetașu... Dar nu l-a pus. S-a lăsat de fluier și s-a apucat de beție. Cât e Armadia de mare, toate crâșmele le bătea. În loc să muncească la coasă ori la plug pe pământul lui, umbla pe la ovreii din Jidovița, să facă bani, iar banii să-i bea. Nu se îmbăta însă niciodată rău și era blând la beție; râdea întruna și povestea fel de fel de minciuni, de-ți era mai mare dragul de el... Așa apoi, în câțiva ani, iar s-a încuscrit cu sărăcia. În zadar se jura Zenobia pe toți sfinții din calendar, după fiecare ciopârțire de moșie, că mai curând se spânzură decât să mai vândă o palmă de loc. Picau hârțoagele de judecată și trebuia să dea de bunăvoie, dacă nu vrea să vină cu toba să-i facă haram și puținul din care-și mai târau viața.
Când s-a ridicat Ion, stăteau numai în trei petice de pământ: fâneața, spre care se grăbea acuma, și două porumbiști, dincolo de șosea, tocmai în hotarul satului Sărăcuța. Ce-ar fi trebuit să fie Glanetașu, a fost feciorul. Era iute și harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap. Nici o brazdă de moșie nu s-a mai înstrăinat de când s-a făcut dânsul stâlpul casei. În schimb, cum
necum, în doi-trei ani a plătit și datoriile ce le aveau la ,,Someșana" din Armadia, încât a putut ațâța focul cu cărțuliile verzi și roșii care pricinuiseră Zenobiei atâtea zile fripte...
Flăcăul sosi încălzit de drum. Se opri în marginea delniței, pe răzorul ce-o despărțea de altă fâneață, tot așa de lungă și de lată, pe care Toma Bulbuc o cumpărase acum vreo zece ani de la Glanetașu. Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simțea o plăcere atât de mare văzându-și pământul, încât îi venea să cadă în genunchi și să-l îmbrățișeze. I se părea mai frumos, pentru că era al lui. Iarba deasă, grasă, presărată cu trifoi, unduia ostenită de răcoarea dimineții. Nu se putu stăpâni. Rupse un smoc de fire și le mototoli pătimaș în palme.
Se așeză pe răzor, înțepeni nicovala în pământ, potrivi tăișul coasei și apoi începu a-l bate cu ciocanul, rar, apăsat, cu ochii țintă la oțelul argintiu.
Când isprăvi, se sculă, scoase de la brâu gresia, o înmuie bine în apa din toc și apoi mângâie ascuțișul coasei cu gresia, schimbând mereu degetele mâinii stângi. Pe urmă, cu un pumn de iarbă, șterse toată coasa. În clipa aceea privirea i se odihnea pe delnița lui Toma Bulbuc, cosită, cu fânul adunat în căpițe care stăteau încremenite ici-colo, ca niște mormoloci speriați. Pământul negru-gălbui părea un obraz mare ras de curând... Privindu-l, Ion oftă și murmură:
— Locul nostru, săracul!... Se gândi puțin de unde să înceapă și hotărî să pornească brazda de la capătul dinspre sat, cu fața către răsărit, să-l vadă soarele când se va înălța de după dealurile Vărărei. Încercă întâi coasa în colț, făcându-și loc, apoi croi brazda în latul locului ca să se usuce mai deodată și mai repede.
Când ajunse la marginea delniței, se opri să mai netezească coasa cu gresia. Acuma stătea cu fața spre satul care, sub o ceață străvezie, tremura ușor, se întindea și se strângea, ca și când s-ar feri de îmbrățișarea răcoroasă a dimineții. Vedea casa lor peste drum de a învățătorului Herdelea, chiar în capul satului dinspre Jidovița, despărțite prin Ulița Mare ce coboară până la Avrum, suie iar până pe la preotul Belciug, mai merge drept o bucată și apoi urcă dealul, grăbindu-se spre Sărăcuța. Lângă casa nouă a lui Vasile Baciu pornește Ulița din dos care face un ocol mare ca să treacă prin fața bisericii și să se arunce iar în Ulița Mare, dincolo de grădina popii, printre bordeiele țigănimii. Fundătura pleacă din Ulița din dos, de lângă biserică, se adâncește mereu între dealuri și, la Ștefan Ilina, se despică în două. Un braț mai scurt o ia la stânga, numai printre vreo trei-patru căsuțe, apoi se face drum de car, se cațără pe coastă și se pierde în câmp; cellalt însă merge înainte, cu casele tot mai rare, pe urmă, mereu pe lângă Pârâul Dracului, din ce în ce mai șerpuit, până ce intră în Pădurea Fulgerată...
Satul părea mititel să-l cuprinzi tot într-un pumn și să-l pui în traistă, ca o jucărie pentru copii. Hotarul însă se întindea atât de mare, încât Ion nu se mai sătura privindu-l, ca o slugă credincioasă pe un stăpân falnic și neîndurător.
Din șosea și de la marginea satului începea coasta lină cu sute de parcele, unele galbene, altele verzi, altele cenușii, învălmășite și încurcate, țintuite ici-colo cu câte un păr sau măr pădureț. Urcă încet până la pădurea Vărărei, din care de-abia se vedea de aici o dungă liliachie, coborând din ce în ce mai groasă și mai întunecată spre Jidovița, până se pleșuvește și se schimbă în lanuri de grâu și de porumb... Dincolo de Pârâul Dracului se înalță Zăhata, mai piezișă, mai îngustă, cu multe cânepiști, adumbrită toată de Pădurea Fulgerată care merge până la Păuniș și până la Săscuța, dar fără să treacă peste șosea. Peste drum, în zare, albăstrește Pădurea Spânzuratului, unde se zice c-ar fi fost spânzurători pe vremea revoluției, dar care ține de satul Săscuța. Măgura Cocorilor însă e a pripăsenilor. Mai poartă și azi în vârf o căciulă zdravănă de pădure, dar trupul i-e lăzuit, arat și semănat. Tocmai la picioarele Măgurii se înșiră casele din Ulița Mare... Apoi vin Lazurile, de la Pârâul Doamnei până la hotarul Sărăcuței și până la Pădurea Domnească ce se coboară pe țărmul Someșului între Jidovița și Armadia...
Sub sărutarea zorilor tot pământul, crestat în mii de frânturi, după toanele și nevoile atâtor suflete moarte și vii, părea că respiră și trăiește. Porumbiștile, holdele de grâu și de ovăz, cânepiștile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzeau, șușoteau, fâșâiau, vorbind un grai aspru, înțelegându-se între ele și bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare și roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l. Se simțea mic și slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltorește cum îi place. Suspină prelung, umilit și înfricoșat în fața uriașului:
— Cât pământ, Doamne!... În același timp însă iarba tăiată și udă parcă începea să i se zvârcolească sub picioare. Un fir îl înțepa în gleznă, din sus de opincă. Brazda culcată îl privea neputinciosă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Și atunci se văzu crescând din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii păreau niște cântece de închinare. Sprijinit în coasă, pieptul i se umflă, spinarea i se îndreptă, iar ochii i se aprinseră într-o lucire de izbândă. Se simțea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul.
Totuși în fundul inimii lui rodea ca un cariu părerea de rău că din atâta hotar el nu stăpânește decât două-trei crâmpeie, pe când toată ființa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult...
Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă...
Când a umblat la școala din sat a fost cel mai iubit elev al învățătorului Herdelea, care mereu i-a bătut capul Glanetașului să dea pe Ion la școala cea mare din Armadia, să-l facă domn. Glanetașu s-a și învoit până în cele din urmă, mai ales că toată treaba n-avea să-l coste multe parale. Doar cărțile, pe care le putea lua vechi, și taxa de înscriere, vreo trei zloți. Ba Herdelea a alergat și s-a zbătut până ce l-au iertat și de cei trei zloți, fiindcă băiatul era silitor și cuminte. De gazdă n-avea nevoie. Copilul putea merge la școală în fiecare dimineață, să-și ducă merinde pentru amiază, iar seara să se întoarcă acasă; din Pripas până în Armadia e o plimbare de o jumătate de ceas... După două luni de învățătură însă Ion n-a mai vrut să se ducă la școala cea mare. De ce să-și sfarme capul cu atâta carte? Cât îi trebuie lui, știe. Și apoi i-e mai drag să păzească vacile pe câmpul pleșuv, să ție coarnele plugului, să cosească, să fie veșnic însoțit cu pământul... Și Glanetașu, pe cât de greu l-a dat la liceu, tot atât de lesne s-a împăcat să nu mai urmeze; doar de cei câțiva zloți aruncați pe cărți îi părea rău. Mai bine să-i fi băut decât să-i fi băgat în alte bazaconii nefolositoare. Ion însă nu s-a despărțit de tot nici de ele. Le-a păstrat și-n sărbători le-a citit și răscitit până li s-au ferfenițit foile. Iar mai târziu mereu cerea învățătorului ba cărți de povești, ba câte o gazetă veche, să se desfete...
Acuma Ion cosea din răsputeri. Brazdele se prăvăleau, drepte, grele, mirositoare. Când răsări soarele, roșu și somnoros, Ion simțea o amorțeală ușoară în șale și degetele parcă i se încleștau pe codoriștea coasei. Se îndrepta din spinare la capătul brazdelor, ștergea tăișul cu șomoioage de iarbă moale, îl atingea cu gresia, răsufla greu și iar se așeza pe lucru. Oboseala îl întărâta ca o patimă. Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare.
Soarele urca mereu pe cer, culegând, cu razele-i calde, stropii de rouă de pe câmpuri, înviorând din ce în ce văzduhul. Pretutindeni pe hotar oamenii, ca niște gândaci albi, se trudeau în sforțări vajnice spre a stoarce roadele pământului. Flăcăului îi curgea sudoarea pe obraji, pe piept, pe spate, iar câte un strop de pe frunte i se prelingea prin sprâncene și, căzând, se frământa în humă, înfrățind, parcă, mai puternic omul cu lutul. Îl dureau picioarele din genunchi, spinarea îi ardea și brațele îi atârnau ca niște poveri de plumb.
Înspre prânzul cel mic, oprindu-se să-și șteargă sudorile care-i țâșneau acum din sângele încins de dogoarea soarelui, iar se uită în vale, spre sat. Deodată fața i se însenină de bucurie. Pe cărare suia încet Ana, cu un coș pe care-l muta mereu dintr-o mână în cealaltă.
— Uuu, mă Anuțoooo! strigă Ion, uitând într-o clipire osteneala și fierbințeala.
Fata, cam departe, ridică fruntea, îl văzu și răspunse cu glas subțire ca o ață:
— Uuu, mă Ionicăăă!... Ion îi ieși înainte la capătul dinspre cărare al locului. Obrajii Anei erau îmbujorați de căldură și umezi de nădușeală. Puse coșul jos și zise încet:
— Duc de mâncare tatii... A ieșit cu doi oameni să taie iarba din deal.
Ion o privea și, fără să vrea, se gândea: ,,Cât e de slăbuță și de urâțică!... Cum să-ți fie dragă?..."
Fata însă, cu ochii în pământ, vorbi dojenitoare și cu imputare în glas:
— N-ai venit aseară... Și te-am așteptat până după miezul nopții...
— Am fost necăjit rău, Anuțo, știi bine... Ai văzut doar ce rușine mi-a făcut badea Vasile?...
— Parcă tu nu-l știi pe dânsul cum e la beție?... Apoi, după o tăcere scurtă, adăugă:
— Și te-ai răzbunat pe George...
— Că George-i cu vicleșugul, ehe! făcu repede Ion cu o lucire atât de stranie în căutătură încât Ana se cutremură.
Mai stătură câteva clipe, fără să mai vorbească și chiar fără să se privească. Pe urmă fata, zăpăcită, își luă coșul, zicând:
— Acu mă duc, că m-o fi așteptând tata...
— Du-te, du-te, zise Ion simplu. Ana porni pe cărare la deal. După câțiva pași mai întoarse capul, cu un zâmbet blând pe buze, care însă pe Ion îl făcu să se gândească iarăși mai ursuz: ,,Tare-i slăbuță și urâțică, săraca de ea!..."
Rămase cu ochii pe urmele ei până ce dispăru la o cotitură. Și văzând-o cum se legăna în mers, ca o trestie bolnăvicioasă, fără vlagă, slăbănoagă, avu o tresărire și o părere de rău: ,,Uite pentru cine rabd ocări și sudălmi!"
Încremeni așa un răstimp. Dar deodată își reveni, scutură din cap, ca și când s-ar încăpățâna să-și lepede o slăbiciune, și-și zise aspru: ,,Mă moleșesc ca o babă neroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie... Las' că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului pentru niște vorbe..."
Dădu să se întoarcă la coasă, când un glas plăcut răsună la spatele lui:
— Lenevești, lenevești? Îi pieri din suflet toată frământarea văzând pe Florica, cu fața rumenă, plină și zâmbitoare, apropiindu-se sprintenă ca o ispită. Bâlbâi zăpăcit de mulțumire:
— M-am odihnit oleacă... A trecut pe aici Ana lui Vasile Baciu și... Își curmă glasul brusc, întâlnind întristarea ce răsărise în ochii fetei. Îi păru rău că n-a tăcut și vru s-o dreagă, făcând un pas ca să schimbe vorba. Florica însă nu-i mai dădu răgaz să înceapă și-i zise cu imputare:
— Am văzut... Cum să nu vă fi văzut... Că doar nu-s oarbă... Umbli după ea ca armăsarul după iepe... Mă mir că nu ți-e rușine...
Ion încercă să râdă. Nu izbuti, dar răspunse cald, mângâind-o din ochi:
— Nu vezi tu cum e lumea azi, Florico?... Vai de sufletul meu... Crede-mă! În inima mea însă tot tu ai rămas crăiasă...
Ochii fetei se umplură de lacrimi îngăimând:
— Te faci de râsul lumii ca s-o iei pe ea... Flăcăul tăcu. Apoi oftă. Clocotea. Fără să mai scoată o vorbă, o luă în brațe, o strânse s-o înăbușe și o sărută pe gură cu o patimă sălbatică. Fata se zvârcolea, dar cu fiece mișcare se lipea mai tare de pieptul lui și, printre sărutări, murmura:
— Ionică... lasă-mă... Te văd oamenii... Lasă-mă... Te văd... oamenii...
— Așa muncești tu, dragul mamii? strigă în clipa aceea Zenobia care venea cu mâncarea, grăbită și supărată.
Tinerii se despărțiră îndată. Florica, roșie foc de rușine, de-abia putu îngâna câteva vorbe și se făcu nevăzută printre delnițe. Ion însă, ca să-și ascundă zăpăceala, se răsti la mă-sa:
— Că și dumneata, zău, vii c-o falcă-n cer și cu una-n pământ, parcă eu aș sta toată ziua cu mâinile-n sân! Mai bine veneai mai devreme, că vezi bine că soarele-i într-amiezi și pologul s-a uscat ca hârtia...
Ana ajunse în deal gâfâind. Vasile Baciu împreună cu doi lucrători coseau din răsputeri, schimbând doar din când în când câte-o vorbă.
— Ai venit? întrebă Vasile cam morocănos, văzând pe Ana. Ar fi vrut să mai fi întârziat cu mâncarea, să poată oamenii să lucreze mai mult până-n prânz, că tot îi plătea destul de scump.
Era un bărbat silitor Vasile Baciu când se găsea în toane bune. A avut o viață grea și plină de trudă, dar s-a ținut totdeauna printre fruntași. Părinții nu i-au dat decât sufletul dintrînsul. S-a însurat cu o fată bogată și urâtă, dar a iubit-o ca ochii din cap, căci ea îi întruchipa pământurile, casa, vitele, toată averea care-l ridicase deasupra nevoilor. Bogăția îi deschisese mai mare dragostea de muncă. Râvna de a agonisi îi puse stăpânire pe suflet. Îi era frică mereu că un trăsnet din senin îi va zdrobi toată truda vieții. Trei copii, cei dintâi, îi muriseră înainte de a împlini un an de zile. Ana a fost al patrulea. În urma ei au mai venit doi, dar fără zile... Vasile Baciu nădăjduia mereu un băiat. În cele din urmă a sosit, dar încăpățânându-se să intre în lumea necazurilor cu picioarele înainte, a stârnit numai jale și nenorocire. Moașa satului, care era chiar mama femeii, a încercat toate descântecele și buruienile. Zadarnic. O săptămână încheiată casa a tremurat de gemete și vaiete. Atunci Vasile s-a repezit de a chemat pe doctorul Filipoiu din Armadia. Cum a văzut-o, doctorul s-a crucit și, după ce i-a ocărât pe toți pentru că nu l-au înștiințat mai devreme, le-a spus că acuma e prea târziu, că femeia a început să se învinețească, apoi că numai Dumnezeu face minuni și că ar fi trebuit s-o ducă la spital, în Bistrița, să-i scoată copilul prin burtă. Baciu i-a plătit un zlot de argint și l-a întors acasă cu căruța. Până să vie dânsul, femeia și-a dat sufletul. Copilul a mai mișcat într-însa vreo două ceasuri, încât moașa era cât pe-aci să-l înțepe cu un ac, să nu se întâmple cumva să-l îngroape de viu, să se facă moroi și să vie din cealaltă lume să spăimânte oamenii... Împreună cu nevasta, Vasile Baciu a înmormântat o parte din sufletul său propriu. Îi slăbi pofta de muncă, parcă n-ar mai avea pentru cine să se ostenească. Îi rămăsese o mângâiere în Ana, care semăna cu mă-sa, dar în același timp o și ura, fiindcă din pricina unui copil s-a tras moartea femeii ce-i fusese reazemul vieții. Căută să-și înece jalea în rachiu. Și, deoarece când era beat uita tot, se îmbăta din ce în ce mai des. Inima i se înăcrise ca o pungă de piele arsă. Ce agonisea acuma dădea pe băutură. Se făcea zi cu zi mai dârz. Numai moșia îi mai era dragă ca odinioară. Îl durea gândindu-se că va trebui s-o ciopârțească spre a potrivi zestre Anei la măritiș. Se frământa deseori să găsească vreun chip de a nu da nimic cât va trăi dânsul. George al Tomii Bulbuc i se părea singurul care ar putea lua fata, așteptând zestrea până la moartea lui. Ana nu se împotrivea pe față. Asta îl cătrănea mai rău. În Ion simțea un vrăjmaș. Cum a fost dânsul în tinerețe, așa e feciorul Glanetașului azi. Îi vrea averea. De aceea fierbea de ură chiar numai văzându-l. Și ura i se revărsa asupra Anei mai aprigă, pentru că ea era mai aproape de sufletul lui...
Îi aruncă pe sub sprâncene câteva priviri mânioase, apoi, ascuțindu-și coasa, o întrebă peste umăr:
— Dar cu cine te-ai oprit pe coastă?
— Cu Ion, răspunse fata fără înconjur.
— Mhm, cu Ion, mormăi Vasile Baciu. Apoi vezi bine c-așa... Se vede că degeaba îți spun eu ție, ca un părinte, că tu faci tot cum te taie capul... Bine, draga tatii, bine... Bine că știu. Că dacă-i vorba pe așa, apoi eu ți-s popa...
Vorbind se înfurie din ce în ce mai tare și se porni pe ocări și sudălmi. Coasa însă n-o lăsa din mână; ba parcă trăgea brazdele mai zdravăn. Cei doi lucrători, vrând-nevrând, trebuiau să urmeze pilda lui, căci el mergea în frunte. Astfel omul se răvenea înjurând, dar în aceeași vreme nu îngăduia pe muncitori să lenevească.
Ana scotea oalele din coș, în umbra unui măr pădureț la marginea fâneței... Vorbele grele ce o plesneau în fața oamenilor o chinuiau. Răbda totuși cu inima împăcată, zicându-și că suferă pentru Ion. Cu gândul acesta în minte, se așeză lângă coș și întoarse privirea în vale, unde știa că muncește el. Îl zări tot acolo, dar parcă nu mai era singur... O zgudui un fior. Clipi de câteva ori, ca și când i s-ar fi lăsat o ceață pe ochi. Vedea însă bine. Ion strângea în brațe o femeie. Pe ea n-a sărutat-o, iar pe cealaltă o îmbrățișează. Tot sângele i se adună în obraji și, parc-ar fi avut un ochean, atât de bine văzu acum pe Florica. O durere mare i se sfredelea în piept și ochii nu și-i mai putea smulge de la dânșii. Auzea ca prin vis amenințările tatălui ei:
— Mai bine te tai eu în bucățele decât s-ajungi bătaia de joc a Glanetașilor... Barem să știu că eu te-am făcut, eu te-am omorât...
Glasul lui însă nu-i pătrundea în suflet, căci sufletul ei se împietrise de amărăciune. Se simțea neputincioasă și părăsită. Îmbrățișarea celor doi i se părea nesfârșită, îi sorbea toată lumina ochilor. Doar buzele subțiri, înălbite, mai puteau murmura, tremurând de durere:
— Nu mă iubește... Tot nu mă iubește... Of, Doamne, Doamne!...
Satul fierbea. Cearta de la horă și mai ales bătălia de la cârciumă treceau din casă în casă, din ce în ce mai umflate.
Dis-de-dimineață Toma Bulbuc a sculat din pat pe preotul Belciug și i s-a plâns că Ion i-a schilodit feciorul. Popa s-a indignat, fiindcă Toma era un stâlp darnic al bisericii, și i-a făgăduit că duminica viitoare are să dojenească pe bătăușul Glanetașului de pe amvon, ca să-l învețe omenie. Toma, foarte mulțumit cu răspunsul, a povestit tuturor oamenilor ce i-a întâlnit, cum s-a supărat preotul și ce i-a spus, apoi a ieșit la lucru împreună cu George care, în afară de o dungă vânătă pe spinare, lată de vreo palmă, era bun teafăr, ca și când nici n-ar fi pățit nimic.
Femeile mai cu seamă, care unde se zăreau, născoceau amănunte noi. Multe se jurau c-au fost de față și au văzut cum a crăpat țeasta lui George, când l-a izbit Ion cu lătunoiul, cum i s-au împrăștiat creierii prin colbul uliței... Altele știau că feciorul Tomii trage să moară, iar câteva mai îndrăznețe strigau c-a murit încă de azi-noapte și că Toma s-a dus la popa pentru înmormântare...
În familia învățătorului Herdelea nu s-a vorbit toată ziua decât despre întâmplările grozave de ieri. Titu, care de obicei nu se cărăbănea din pat până pe la amiazi, acuma s-a sculat pe la nouă și numaidecât a aruncat întrebarea:
— Ați auzit ce bătaie a fost azi-noapte? Toți știau. Herdelea, fiindcă se culca totdeauna odată cu găinile, se scula veșnic cu noaptea-n cap, ieșea în ogradă și schimba noutăți cu toți trecătorii. Vestea cea mare o aflase de la Macedon Cercetașu, care în toate lunile își găsea de lucru pe-acasă spre a-și putea vindeca oboseala beției de duminică.
— Eu tocmai m-am nimerit pe-acolo când s-a întâmplat... zise Titu misterios trăgându-și ghetele.
Laura și Ghighi, mezina familiei, tăbărâră pe el, să le povestească tot, din fir în păr. Chiar și doamna Herdelea își ascuți urechile de lângă sobă, unde se ostenea cu gătirea bucatelor pentru amiazi. Titu însă se închise, ca un sfinx, în fața tuturor stăruințelor.
— Stați, stați! striga întruna îmbrăcându-se cu o iuțeală militărească. Întâi să-mi cumpăr un tutun, pe urmă vă spun...
Se simțea atât de mândru, parcă el însuși ar fi fost eroul sau cel puțin victima bătăliei. Deși ar fi putut să ticluiască un șirag
de amănunte, care de care mai cumplite și mai mincinoase, îl rodea totuși ambiția acuma să se documenteze înainte de-a vorbi. De-aceea pretextul tutunului, Avrum, izvorul cel mai autentic, îi va împrumuta toate știrile.
Cârciumarul însă se posomorî ca o zi de ploaie când Titu vru să-l descoase. N-a văzut nimic, nu știe nimic... Îi era frică să nu aibă urmări bătaia, în care să fie amestecat și dânsul, riscând poate chiar să i se închidă prăvălia. Poate să vie jandarmii sau vreo judecată... cine știe? Tăcerea negustorului e totdeauna de aur...
Norocul lui Titu a fost c-a întâlnit pe Dumitru Moarcăș, un client credincios al cârciumii, de la care a aflat atâta încât să poată înflori o povestire mai senzațională. Astfel a împuiat apoi urechile mamei și surorilor sale cu amănunte până la prânz.
Toată familia Herdelea era cu trup și suflet de partea lui Ion. Ziceau că bine a făcut dacă a zgâlțâit puțin pe butoiul cela de George. De ce să-și bată joc de un băiat cumsecade ca Ion?... Părtinirea nu era cu totul dezinteresată. Învățătorul făcuse o clacă iarna trecută, să-i aducă satul lemne de foc. Au lipsit tocmai bogătașii, în frunte cu Toma Bulbuc. De atunci familia n-avea la inimă nici pe tată și nici pe fiu. Herdelea chiar a spus odată, de față cu mai mulți țărani: ,,Las' că-mi pică ei în mână, și Toma și ceilalți... Și am să-i joc și eu cum se cuvine..."
Când sleiră de-a binelea toată întâmplarea cu bătaia, Titu simți îndemnul să ducă vestea mai departe. Frământă bine în cap hotărârea, iar la prânz, după ce mâncă zdravăn și bău câteva pahare de apă, strigă încântat:
— Să vedeți ce-o să se mai mire cei din Armadia și din Jidovița! Se sculă de la masă înaintea tuturor, se îmbrăcă tacticos în hainele cele mai bune, se ferchezui ca o păpușă și plecă bombănind cu o nemulțumire prefăcută:
— Mă duc să mă mai plimb, că am să putrezesc de atâta plictiseală...
O luă spre Jidovița, agale, fluierând din vârful buzelor și învârtind între degete un baston de trestie.
Titu era mândria familiei Herdelea. Avea douăzeci și trei de ani și era înalt, cam deșirat, cu o față lătăreață, ochi albaștri spălăciți și o frunte largă. Mustățile nu-i prea creșteau și de aceea le rădea, zicând că se poartă după moda anglo-americană. Toată casa jura că tânăr mai deștept ca dânsul nu se pomenește în împrejurime. De altfel în școală a învățat binișor. A început-o sub mâna tatălui său care l-a și scos ,,eminent". Când a trecut la liceul din Armadia, a mers puțin mai anevoie; prin clasa a treia se plângea că-l persecută profesorii, ceea ce pe Herdelea l-a făcut să-l mute la liceul unguresc din Bistrița. ,,Las' că-i bine să învețe și ungurește — a zis învățătorul — că-n ziua de azi nu faci nimic dacă nu rupi limba stăpânirii." Dar nici aici nu s-a prea înțeles cu profesorii, încât după ce a terminat clasa a șasea, familia s-a învoit să urmeze la liceul săsesc. ,,Cu limba nemțească — a zis iar învățătorul — poți umbla toată lumea." Taxele de înscriere însă fiind prea mari și Herdelea neavând banii trebuincioși în septembrie, Titu a rămas să studieze acasă ultimele două clase. Pe urmă, când a sosit vremea examenelor, băgând de seamă că taxele pentru particulari sunt și mai urcate și, nimerindu-se ca Herdelea să aibă acuma mai puțini bănișori, Titu, după o ciorovăială violentă, a renunțat la școală, mai ales că și el se cam săturase de atâta buchiseală searbădă. Într-un sfat de familie următor apoi, a triumfat părerea fetelor: Titu să se facă notar comunal. Hotărârea aceasta însă a întristat adânc pe doamna Herdelea, care veșnic visase pe Titu preot în Monor, satul ei de baștină, căci băiatul semăna mult cu ea, având o voce prea frumoasă... Până să plece însă Titu la cursul de notari, s-au înăsprit condițiile de primire; i se ceru bacalaureatul. Herdelea atunci a propus să urmeze școala normală și să vie învățător în Pripas, în locul lui; până ar ieși băiatul, el tocmai ar împlini anii de pensie. Dar Titu avea groază de dăscălie. Mai curând salahor, decât dascăl... Și împotrivirea lui a fost atât de înverșunată, încât nimeni n-a mai îndrăznit să-i pomenească de dăscălie. Cu toate acestea nici degeaba nu se putea să stea. Era doar om în toată firea. Cum să trândăvească? L-ar lua lumea la ochi... Deci Herdelea, fiind prieten bun cu notarul din Salva, l-a convins să ia pe Titu ca ajutor și practicant, dându-i casă, masă și ceva de buzunar. Titu s-a dus, a stat trei luni, a lucrat mai nimic, s-a plictisit mult și pe urmă a venit iar acasă. În zadar, nu-i plăcea notariatul și pace. Și chiar de i-ar plăcea, ce perspective ar avea într-o carieră, fără diplomă? Ar însemna să rămână toată viața practicant, un fel de jălbar nenorocit, batjocura satelor. Tocmai el, care era plin de ambiții, care simțea că poate și trebuie să ajungă cineva în lume... Citea cu patimă versuri, romane. Mai ales de când s-a lăsat de școală, a citit tot ce i-a căzut în mână. Și, tot citind, a început și el să scrie. Întâi mai pe furiș, pe urmă mai pe față și în sfârșit cu tot dinadinsul. Iar când, într-o bună zi, Familia i-a publicat o poezie de trei strofe, s-a hotărât definitiv, dar în taină: va fi poet. Surorile lui îl priveau ca pe un bărbat însemnat, iar părinții, deși în sinea lor nu prea înțelegeau cum va mânca și ce va îmbrăca Titu din poezii, împărtășeau părerea fetelor. Domnii din Armadia și cu deosebire doamnele și domnișoarele au citit cu mirare și invidie numele băiatului învățătorului din Pripas sub o poezie tipărită. În curând tot județul l-a consacrat poet. Și Titu citea și scria mereu până noaptea târziu; stingea lampa, aștepta prin întuneric inspirația, înjgheba câte un vers în cap, aprindea repede lumina, îl eterniza pe hârtie... Herdelea cam mormăia uneori că prăpădește prea mult petrol, dar Titu, vrăjit de muza lui, nici nu voia să audă asemenea imputări pământești...
Apropiindu-se acum de Jidovița, se gândea unde să se ducă? Să se oprească în Jidovița sau să treacă în Armadia? Inima îl îndemna și ici și dincolo. În Armadia era fata profesorului de matematici, Valentin Dragu, domnișoara Lucreția, micuță, oacheșă, visătoare. O iubea de vreo trei ani. O iubire foarte eterică, alcătuită numai din rare priviri cu înțeles, din suspine dese, din câte-o strângere de mână mai vie, din cărți poștale ilustrate și mai ales din declarații timide, exprimate în limbajul florilor, al mărcilor sau al culorilor. De câte ori se abătea prin Armadia, și se abătea mai în toate zilele, Titu făcea ce facea și întâlnea pe Lucreția. Atunci roșeau amândoi, vorbeau despre mersul vremii, se priveau și apoi tăceau. ,,Tăcerea spune mai mult decât toate frazele", își zicea Titu. De altfel Lucreția a fost una din cauzele de căpetenie ale chemării lui poetice. Versurile din Familia preamăreau tocmai frumusețea ochilor ei verzi...
Dar și în Jidovița avea pe nevasta învățătorului Lang. Învățătorul era ovreu, iar nevastă-sa unguroaică. Veniseră de curând la școala statului și nu știau o boabă românește. Ovreii din Jidovița s-au apucat prea târziu să practice patriotismul cel nou și rupeau atât de prost limba oficialității încât nici ungurii cei mai binevoitori nu-i puteau înțelege. Soții Lang deci au fost bucuroși când au cunoscut pe Titu, singurul om cu care puteau vorbi mai ca lumea. Bărbatul era bețiv și petrecea mai în toate nopțile prin cârciumile din Jidovița sau prin cele din Armadia. Femeia, drăguță, cochetă, se plictisea grozav. Oamenii povesteau c-ar fi avut câteva aventuri de dragoste prin Maramureș, unde a trăit înainte de a sosi în Jidovița. Lui Titu mai ales din pricina aceasta îi plăcea și umbla s-o cucerească. Deși ofta după Lucreția, râvnea mult și o iubire pasionată. Dar nu prea știa cum trebuie cucerită o femeie și de aceea îi era frică să nu se facă de râs în fața unguroaicei. Cât a dorit dânsul și n-a fost în stare să cucerească nici măcar o fată din Pripas, cu toate că i se scurgeau ochii după unele. Simțea însă că doamna Lang îl simpatiza și aceasta îi dădea imbold să stăruiască.
Ajunse aproape de Jidovița. Pe drum ghetele i se prăfuiseră; se opri și le șterse cu o batistă murdară, adusă înadins pentru treaba aceasta. Îi plăcea să se înfățișeze totdeauna curat, cu atât mai mult când bănuia că are să întâlnească pe cine-i era drag. Scoase din buzunar o oglindă, își potrivi bufanții lavalierei, își netezi frizura și-și picură pe piept puțin parfum ca să nu miroase a sudoare. În vremea când se aranja luă hotărârea definitivă: va rămâne în Jidovița.
Soții Lang stăteau în casa hahamului, în fund. Din curte intrai în tindă, apoi venea în stânga și în dreapta câte o odaie. Cea din stânga îl interesa mai mult pe Titu. Acolo era dormitorul.
Bătu la tindă. Nu răspunse nimeni. ,,Te pomenești că n-o fi acasă", se gândi Titu apăsând clanța.
Ușa se deschise. Intră încetișor. Tinda era cam întunecoasă. În dreapta, ușa odăii care slujea de sufragerie, salon și birou era dată la perete. Înăuntru nimeni. Avu o tresărire de bucurie gândindu-se că găsește acasă numai pe doamna Lang, care obișnuia să stea după-amiazi trântită pe pat, citind romane de dragoste, visătoare ca o cadână din panorame. Se apropie de ușa dormitorului în vârful picioarelor și ciocăni ușor. Nici un răspuns. ,,O fi dormind", își zise Titu, cu mintea aprinsă brusc de o droaie de speranțe și planuri, bătând iarăși mai tare.
— Cine-i? murmură un glas somnoros, răgușit și gros.
— Eu, eu, răspunse tânărul, nemulțumit, recunoscând vocea soțului.
— A, tu ești, Titule? Intră, dragă! urmă glasul dinăuntru mai înviorat puțin.
Titu intră amărât. Într-o clipire i se suplberaseră toate închipuirile: că va găsi pe iubita lui cu somnul în gene, că va profita de ocazie și o va săruta pe ochi, să-i fure visurile, pe buze, să-i soarbă gândurile... și poate chiar mai mult.
— Ești singur? întrebă dânsul rotindu-și ochii prin odaie.
— Singur, dragul meu, gângăvi învățătorul, căscând. Nevastă-mea s-a dus în plimbare până-n Armadia, să cumpere nu știu ce... Sunt obosit, dragă prietene, de nici nu-ți închipui. Azi-noapte am făcut un chef monstru cu solgăbirăul, cu popa din Runc, cu doctorul Filipoiu, cu profesorul Oancea și încă câțiva care au venit mai pe la spartul târgului de nici nu mi-i mai amintesc. Tocmai pe la șapte dimineața ne-am despărțit, la berăria Rahova, după ce cutreierasem vreo cinci cârciumi... În sfârșit ceva colosal!... Și mi-e un somn!...
Ascultându-l, Titu se posomorî de tot. Iată cine are parte de o comoară de femeie ca Rozica! Îl cântări cu dispreț. Lang avea niște mustăți ungurești, un nas gros, ochii vii negri și un păr creț negru tăciune. Acuma însă era atât de tăbăcit la față, că părea cu zece ani mai bătrân, deși încă nu împlinise treizeci. De necaz, Titu pierduse și plăcerea de a-i mai povesti bătălia.
— Atunci te las, zise, dându-i mâna. Îmi pare rău că n-am găsit pe nevastă-ta... Transmite-i complimentele mele!
— Da, da, căscă Lang. Mă, i-ascultă, bei un coniac?
— Nu, nu, mormăi Titu ursuz, ieșind. Sunt grăbit... Trebuie să mă duc și prin Armadia...
— Bine, dragă, cum vrei, vorbi învățătorul; luă o sticlă de pe mescioara de noapte, bău o dușcă țeapănă, își trase plapuma peste cap și începu îndată să sforăie ca o dihanie.
În uliță Titu se răzgândi. Ce să se mai ostenească prin Armadia? Cum e pornit azi pe ghinion e în stare să nu întâlnească nici pe doamna Lang, nici pe Lucreția Dragu. Iar asta i-ar mohorî sufletul pentru o săptămână încheiată... Dar nici acasă nu voia să se întoarcă. Ce să facă, ce să facă?
Era tocmai în fața cancelariei comunale. Soarele ardea să topească zidurile. Fierbințeala îl chinuia. Urcă repede în cancelarie, să mai stea de vorbă cu notarul Stoessel. Dar găsi numai pe practicantul Hornstein, un flăcăiandru slăbuț, sfrijit, cu ochelari, cu o tremurătură nervoasă din cap, care făcea sforțări eroice să vorbească ungurește. ,,N-am noroc, degeaba", își zise Titu, așezându-se la biroul notarului, răspunzând numai din vârful buzelor la salutarea practicantului pe care nu-l putea suferi, cu toate că nu-i greșise nimic.
Aici cel puțin avea gazete și putea să citească până se va mai însera și se va mai potoli zăpușeala. Ziarele îl pasionau, de altfel ca și pe bătrânul Herdelea. Lor însă nu le mai venea nici unul, căci nu le ajungeau banii să plătească abonamentele. Au ținut acum câțiva ani Gazeta Transilvaniei. Herdelea își rupsese de la gură și achitase un sfert de an, primind-o apoi un an încheiat și punând pe foc toate somațiile cu care îl asalta administrația, că ,,la caz contrar vom înceta trimiterea foii". Pe urmă Titu a descoperit ceva mai bun: să ceară abonamente de probă de la ziarele ungurești. Câte o săptămână, două pri mea jurnalul gratis. Când nu mai venea, se adresa altuia pentru abonamente de probă. Astfel, în schimbul unei cărți poștale, au avut ziare aproape un an de zile. După ce le-au încercat pe toate, au vrut ei s-o ia de la început, dar zadarnic; cărțile lor poștale au rămas fără răspuns. Încât acum erau nevoiți să împrumute gazeta preotului Belciug, care plătea regulat abonamentul, dar numai spre a dovedi că e bun român, căci el n-avea vreme să citească minciunile ziarelor. Titu, umblând mai în fiece zi prin Jidovița, o lua de la cancelarie și nici n-o mai dădea popii. Și notarul ținea vreo trei ziare ungurești, de asemenea fără a le citi, dar păstrându-le pentru ațâțatul focului, așa că Titu nu le putea duce acasă, ci doar să le soarbă în cancelarie.
Scufundându-se în gazete, Titu își uită curând necazul. Citi până se întunecă, iar înainte de a pleca, simțindu-se înviorat, povesti totuși întâmplările din Pripas, ba încă, spre marea fericire a practicantului, i le povesti pe ungurește...
Când se îngâna ziua cu noaptea, familia Herdelea se afla în păr în pridvor, ca totdeauna în zilele frumoase de vară.
Herdelea, în vacanță, pierdea vremea mai curățind câte un pom prin grădina din spatele casei, mai plivind câte o buruiană, iar după masă se odihnea un ceas, două în stupină, alintat de zumzetul harnic al albinelor. Doamna Herdelea robotea toată ziua cu bucătăria. N-ar fi îngăduit fetelor pentru nimica-n lume să se apropie de cuptor. Doar spălatul vaselor și căratul apei cădeau în sarcina Ghighiței, pe când curățenia casei rămânea în stăpânirea Laurei, care, fiind fată mare, avea ambiția să potrivească toate astfel încât să se observe pretutindeni gustul ei delicat... Treburile se isprăveau însă până pe înserat. Urma odihna în pridvor, unde femeile, brodând sau croșetând, vorbeau și râdeau, în vreme ce Herdelea, cu pipa-n gură, răsfoia câte-o carte. Satul întreg și jumătate din hotar se întindeau în fața lor ca o hartă mare cu reliefuri în culori. Oamenii care se întorceau de la câmp sau mergeau spre Jidovița, trăsurile care umblau între Armadia și Bistrița defilau pe dinaintea lor, oferindu-le prilejuri mereu noi de vorbă. Apoi când venea întunericul, fetele, în frunte cu mama lor, începeau să cânte romanțe vechi românești cu niște voci simpatice de sopran, acompaniate uneori de basul învățătorului...
Doamna Herdelea era cântăreață înflăcărată și o femeie foarte evlavioasă. Toată ziua, ținând tigăile de coadă și amestecând în oale, lălăia cântece sau rugăciuni, iar duminica, fiindcă n-avea răgaz să meargă la biserică, cânta singură, acasă, toată liturghia. De altfel a avut o tinerețe glorioasă. Fată de țărani săraci, rămasă de mică orfană de tată, a ajuns sub oblăduirea unchiului ei, Simion Munteanu, învățător pe vremuri în Monor. De la unchiul ei i s-a tras tot norocul în viață. Munteanu a fost un dascăl harnic și un român înfocat. Ca să ferească de ungurizare târgușorul, reședință de vară a unei familii de conți, a muncit din răsputeri. Din ,,irozii" de Crăciun el a făcut un fel de teatru religios, cu costume, cu cântece și cu dialoguri. Maria Drujan întruchipa pe Îngerul Domnului, îmbrăcată în alb. Îi ședea foarte bine și s-a distins prin râvna și istețimea cu care îndemna pe cei Trei Crai de la răsărit să se închine în fața Mântuitorului ce se naște în fiecare an.
Spre fericirea Mariei, învățătorul Munteanu nu s-a mulțumit numai cu ,,irozii". Încurajat de buna primire, a organizat mai pe urmă reprezentații de teatru, recrutând dintre fetele și flăcăii mai deștepți pe interpreții operelor lui Alecsandri, care atunci începeau să pătrundă mai bine și în Ardeal. S-a dus vestea acestor reprezentații în tot ținutul Someșului. Oamenii veneau din toate satele să vadă și să audă teatru românesc, dornic de-a se însufleți. Și diletanții lui Simion Munteanu jucau cu atâta inimă încât uimeau lumea. Sufletul lor însă era tânăra și drăgălașa Maria Drujan care, în scurtă vreme, a cucerit admirația tuturor, fiind cea mai isteață. În Piatra din casă și mai cu seamă în Rusaliile a cules succese neuitate. La un banchet, după reprezentarea Rusaliilor, protopopul din Șoimuș, om foarte învățat și umblat prin lume, a ținut un toast în care, slăvindu-i însușirile artistice, a proclamat-o, în aplauzele tuturor, primadonă diletantă. Maria a plâns de bucurie, deși n-a înțeles ce înseamnă porecla ce i-a hărăzit-o. În urma cuvântării, protopopul a încercat să ciupească puțină curte primadonei, dar zadarnic...
Azi dăscălița își amintește cu lacrimi în ochi de vremile acelea de aur. Cum au pierit, parcă nici n-ar fi fost! Atunci a învățat ea cântecele pe care acuma le învață de la ea fetele ei. Atunci! Treizeci de ani au trecut de-atunci... După Rusaliile a cunoscut pe Zaharia Herdelea, învățător cu mult viitor în Lechința, s-a măritat, a avut nouă copii, i-au murit șase, toți după ce i-a scos din nevoi, a muncit ca o roabă, a uitat toate veseliile și petrecerile și a îmbătrânit. Din frumusețea ei de odinioară n-au mai rămas decât urme și amintiri. Și cântecele, sărmanele, scrise de mâna ei într-un caiet mare, ca să nu le uite. Mângâierea o găsește acuma în credința în Dumnezeu, fierbinte și neclintită, și în bucuria că-și vede copiii mari, gata să-și ia zborul în viață...
Noaptea se înălța din ascunzișuri, sugrumând cele din urmă zvârcoliri de lumină. Peste sat albăstreau valuri de fum, iar hotarul respira greu, învăluit într-o boare ușoară. Zgomotele se deslușeau din ce în ce mai limpede. Se auzeau câinii cum își răspundeau lătrând, chemările scurte pe țarină sau din casele îndepărtate, șoaptele oamenilor ce soseau de la lucru pe șoseaua albă, răscolind colbul cu pașii lor grei și osteniți, scârțâitul carelor goale întovărășite de țărani sleiți de muncă și urmate de câini cu botul în pământ și cu coada în vânt, mirosind șanțurile și gardurile... Ajungând la crucea din capul satului, trecătorii își curmau vorbele, se închinau descoperindu-se și apoi dădeau ,,bună seara" familiei Herdelea care cânta neobosită. Toți sătenii ascultau cu drag cântecele. Copiii se opreau pe podul de peste Pârâul Doamnei, căscau gura câte-o bucată de vreme și pe urmă porneau în goană...
Erau pe la strofa a treia, când Ghighi șopti misterios:
— Uite pe Toma Bulbuc și pe George!...
Laura și bătrânul Herdelea încetară brusc cântecul, curioși să vadă victima bătăliei de-aseară. Doamna Herdelea însă nu voia să-și piardă seriozitatea pentru un lucru de nimic și continuă singură toată strofa următoare. Totuși, când Toma și feciorul se opriră la poartă, intrând în vorbă, își domoli și ea glasul, biruită de curiozitate, lălăind doar melodia ca să poată auzi ce spun pricinașii.
Toma ar fi putut coborî de pe hotar de-a dreptul acasă. A vrut însă înadins să treacă pe-aici, să povestească și învățătorului pozna. Se aprinse repede și începu să-și laude feciorul și să ocărască pe Ion. În cele din urmă puse pe George să-și ridice cămașa, să arate domnilor vânătaia din spinare.
— Sudui, măi Toma, sudui și nu te temi de Dumnezeu, care vede și aude toate! strigă atunci Zenobia, de peste drum, din mijlocul ogrăzii.
Țăranul, speriat de gura Glanetășiței, se potoli îndată. Nu mai răspunse nimic, ci își luă doar rămas bun de la Herdelea și plecă plouat și grăbit, urmat de George. Zenobia îl petrecu în afurisenii până ce îl pierdu din ochi. Pe urmă ieși în uliță, se apropie până pe pod.
— Nu se mai satură, mânca-l-ar peștii Dunării de zgârcit și afumat! Îmi ponegrește băiatul parcă i-ar fi prăpădit averea, și nu alta!
Familia învățătorului râse cu mare poftă de pățania lui Toma, iar Herdelea răspunse zâmbind femeii:
— Ehei, Zenobio, crezi tu că cei bogați vor să știe de necazurile altora?
— Da să-i ardă focul, că prea-s câinoși la suflet... Din tindă l-am auzit cum se îmbăla și n-am mai putut răbda, zău așa...
Mai sporovăi puțin, verzi și uscate, apoi fugi acasă aducându-și aminte c-a lăsat mâncarea în clocot și o fi dat în foc...
— Țeapăn l-a pocnit și Ion, zise învățătorul după un răstimp.
— Cum nu, dacă l-a lovit cu un lătunoi! sări Ghighi, vrând să le povestească iar toată întâmplarea.
Dăscălița însă începu Hora Griviței mulcomind astfel zelul fetei. Dar nici asta n-avu parte s-o cânte până la sfârșit, căci în
curând veni Belciug cu Vasile Baciu. Popa fusese la câmp să supravegheze munca la o livadă a bisericii. Îi era cald și mai ales îl chinuia o sete cumplită. Ghighi îi aduse cât ai bate din palme un pahar de apă.
Vorbiră, firește, despre bătaia de azi-noapte care aprinsese tot satul. Preotul fierbea de indignare.
— De mult tot aud că feciorul Glanetașului s-a făcut un becisnic, dar tot n-am crezut. Isprava de acum însă le-a pus vârf la toate. Trebuie să se isprăvească odată în sat cu bătăușii, altminteri mâine-poimâine ne-om pomeni că au început să omoare oameni!...
Toți tăcură, pătrunși de revolta lui. Numai Ghighi întrebă, copilărește:
— Dar dacă nu se știe care-i de vină?
— Cum nu se știe, domnișoară? se miră Belciug. Crezi dumneata că poate să fie George vinovat?
— Eu cred, răspunse fata hotărât. Popa zâmbi acru, dezvelindu-și dinții până la gingii.
— Eu însă, cu voia dumitale, nu cred, zise apoi puțin batjocoritor. Doamna Herdelea, nemulțumită că vede pe Vasile Baciu împreună cu preotul, după necuviințele de la horă, interveni, uitându-se peste capul lui Belciug:
— În orice caz, Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteț. Omul mai greșește, că doar de-aceea-i om. Nu trebuie să osândim așa ușor.
Preotul zâmbi iar, mai acru și încurcat, negăsind repede un răspuns potrivit.
— Amu m-aș amesteca și eu, ca omul prost, de! începu Vasile Baciu ștergându-și gura cu mânecile cămășii.
Dar dăscălița îi tăie vorba aspru:
— Ba tu n-ai ce să te amesteci, Vasile!... Slavă Domnului, m-am întâmplat și eu la horă, ieri, tocmai cu părintele, când ai venit beat ca un porc și te-ai agățat de Ion din senin! Mă mir numai că părintele te mai rabdă pe lângă dumnealui, în loc să se ferească de tine ca de ciumă!
Baciu înghiți în sec, se uită la Belciug, apoi la învățător, apoi la domnișoare, zăpăcit, se scărpină în cap și murmură:
— De... cam așa-i... Între timp preotul își regăsise încrederea și acuma zise, cu un surâs care pe doamna Herdelea o supăra:
— Firește, nici Vasile nu-i ușă de biserică... Nu, nu... Dar omul beat e neom și-i mai ierți fărădelegile...
— Da Ion n-a fost beat aseară? întrerupse Ghighi.
— Nu te mai tot amesteca și tu în vorbele oamenilor, o dojeni Herdelea care, deși se dușmănea într-ascuns cu popa, nu voia să ajungă la ceartă ca să nu dea pildă rea sătenilor.
— Mai cu seamă — urmă Belciug, fără a ține seama de vorbele fetei, — că dânsul avea și oarecare temei să dea o lecție bătăușului...
— Umblă mereu să sucească mințile Anuței, că doar-doar m-o face să i-o dau, vorbi țăranul prinzând iar curaj.
— Ș-adică de ce nu i-ai da-o? zise dăscălița, aprinzându-se. De ce? Crezi c-ai face rău?
— Nu i-aș da-o să știu de bine că... făcu Vasile cu un glas înăbușit, cu ochii înflăcărați deodată de îndărătnicie.
— Apoi vezi c-așa sunteți voi, proștii... Uite-așa, nătângi și căpcăuni!... Adică pentru că tu ai câteva petice de pământ, nu-ți mai încapi în piele de fudulie? În loc să iai un fecior care știi că n-are să-ți hărtăpănească ce-i dai, tu te gândești numai la avere. Parcă cu averea ai să te îngropi... Duceți-vă, să nu vă mai aud nici de nume!
Doamna Herdelea se necăjea totdeauna repede. Acuma însă simțea că, de va mai întinde vorba, vor ajunge la sfadă. Deci se sculă și intră în casă.
— Femeile judecă foarte ușor, zise Belciug, mâhnit de cuvintele dăscăliței, care i se părea că-l priveau pe dânsul. Viața e totuși mult mai complicată. Fiecare își știe necazurile lui și le potrivește cum crede mai bine...
Pe uliță venea încet Ion, cu o pală de fân proaspăt agățată în coasă. Când îl zări, preotul îngălbeni. Se sili să se stăpânească, dar când flăcăul murmură respectuos ,,bună seara", mânia îi porni limba:
— Să-ți fie rușine, Ioane, de cele ce faci! Rușine să-ți fie! Ion se opri uluit și de-abia după un răstimp putu răspunde:
— De ce, domnule părinte?
— Fiindcă ești un stricat și-un bătăuș ș-un om de nimic! Asta ești! Ar trebui să dai pilde celorlalți feciori, că te ții mai deștept ca toți, dar umbli numai după blestemății... Mai mare rușinea!...
Flăcăului îi pieri toată oboseala din oase. Sângele îi năvăli în obraz. Vru să răspundă cu o sudalmă, dar își mușcă buzele și-și urmă apoi calea zicând nepăsător doar atâta:
— Bine, bine... Noapte bună!
— Obraznic! sâsâi Belciug mai îndârjit. Las' c-am să-ți dau eu o lecție să n-o uiți așa curând!...
— Și tu ești prea aspru cu el, părinte, observă Herdelea împăciuitor.
Blândețea învățătorului însă îl înfurie mai rău.
— Sunteți voi îngăduitori cu dânsul și pentru mine! Deaceea și-a luat nasul la purtare!...
Belciug plecă fierbând, fără a-și mai lua rămas bun. Apărarea lui Ion de către familia Herdelea i se părea o jignire personală. De altfel, din ziua când a intrat învățătorul în sat, a cam simțit el că umblă să-i sape și să-i știrbească autoritatea. A înghițit multe răutăți mărunte numai să nu zică lumea că doi surtucari români nu pot trăi într-un sat nedezbinați. Dar acuma s-a lămurit deplin. Acuma și-au dat arama pe față. Ei totdeauna apără pe cei care-i osândește dânsul. ,,Dacă-i așa, așa să fie, își zise, pășind foarte grăbit, încât Vasile Baciu de-abia se ținea alături de el. Eu însă n-am să-mi schimb părerile de dragul numănui!..."
Baciu îi pofti noapte bună. Nici nu-l auzi. Mânia îl rodea. Când ajunse acasă nu se mai gândea la Ion. Era furios pe Herdelea.
După ce plecă Belciug, învățătorul murmură printre dinți:
— Uite cum se burzuluiește ponihosul, bată-l Dumnezeu! Dar pe urmă, gândindu-se mai bine, îi păru rău c-a ajuns la ciorovăială cu popa, care e un suflet acru, în stare să se răzbune când nici nu visezi. Până acuma se mai folosea cu câte ceva de la Belciug: ba trăsura pentru balurile din Armadia, la care trebuia să-și ducă fetele, ba ,,împrumută-mi vreo doi zloți, frate Ioane, până la leafă", ba câte altele... Om cu om trăiește. Cearta fățișă i-ar despărți ca un zid... Se hotărî deci să caute să îndrepte lucrurile... Mai întâi trebuie să potolească pornirea dăscăliței împotriva preotului. Apoi are să se facă a nici nu-și aduce aminte de ce s-a întâmplat și să continue a vorbi cu Belciug, când se vor întâlni. Astfel cel puțin aparențele prieteniei fiind salvate, popa nu va putea face nimic pe față și toate se vor întoarce în bine...
Doamna Herdelea cu fetele, încălzind bucatele pentru cină și așternând masa, făceau pe Belciug cu ou și cu oțet. Aci îl ocărau, aci râdeau de barba lui țepoasă, bătută parcă în cuie, sau de redingota lui unsuroasă și tocită pe care, după cum spunea el însuși, n-a schimbat-o de șapte ani încheiați. În cele din urmă toate trei se sileau să-i găsească o poreclă caraghioasă potrivită.
Învățătorul le ascultă un răstimp clătinând din cap nemulțumit, apoi își luă inima-n dinți și zise:
— Când se amestecă femeile în vorbele bărbaților, nici dracu nu te mai descurcă...
Toate trei se repeziră pline de indignare. Se încinse o dezbatere strașnică în care nici Herdelea nu mai avu răgaz să deschidă gura... În toiul neînțelegerii pică și Titu de la Jidovița.
— Ce-i, ce-i? întrebă dânsul aruncându-și pălăria pe pat și trântindu-se obosit pe un scaun lângă masa pusă. Am asudat ca un cal... Groaznică zăpușeală!
Ca întotdeauna, bucurându-se de un prestigiu deosebit în sânul familiei, fu poftit zgomotos să-și spună părerea în ches tia Belciug. Ascultă cu mare seriozitate amândouă părțile și, la sfârșit, dădu dreptate tuturor:
— Bine-ați făcut, că i-ați mai tăiat puțin din nas. A început să se cam obrăznicească. În privința asta nu mai încape discuție. Dar iarăși nu trebuie să ajungem la cuțite. Nu-i frumos și nu se cuvine. Nu uitați că aveți nevoie de trăsura popii pentru balul din octombrie! Dacă rămânem certați, cum mai mergem la bal? Ori poate doriți să mergem pe jos? Bine v-ar ședea, în toalete de bal, cu pantofi albi și pe jos!
Titu râse cu superioritate. Numai Ghighi nu se dădu învinsă:
— Ce ne pasă? Luăm trăsura notarului și gata!
— Ești tu sigură că notarul ne-o dă? răpunse Titu, hotărâtor. Ș-apoi chiar dacă ne-ar da-o, nu uita că a notarului e stricată și nici n-are arcuri. Ne-am face de minunea lumii trăgând în Armadia, la bal, într-o hodoroagă de căruță ca a notarului!...
Judecata lui Titu mulțumi pe toți și în curând afacerea cu popa se stinse...
După cină ieșiră iar în pridvor. Luna tocmai se ivea mândră și rece de după un deal, întinzând o pânză albă de lumină peste sat. Stelele licăreau sfioase pe cerul vânăt-închis. Cântecele reîncepură, întâi fricoase, apoi tot mai răsunătoare.
Ion al Glanetașului veni în capul gol și se înfipse în poartă, să audă mai bine cum horesc domnii.
Într-o pauză, Laura, amintindu-și de isprăvile flăcăului, murmură:
— Spune, Ioane, adevărat, ți-e dragă ție Anuța? Ion șovăi, zâmbi încurcat:
— De, domnișoară, mi-e dragă... Adică de ce să nu-mi fie dragă?
Laura vru să-i spuie că Ana e mai urâțică decât Florica, dar se răzgândi și tăcu.
— Bine zice el, adăugă Herdelea. Ana-i fată foarte bună...
— Păcat numai că are tată ticălos, observă dăscălița.
— Așa-i, doamnă, mormăi flăcăul. Dar mie nu-mi pasă de tat-său... Cu tat-său am eu să mă însor?
Pe uliță trecu o caleașcă elegantă, în goana cailor.
— Cine-o fi? șopti Ghighi visătoare. Tăceau acum toți. În Gârla Popii, peste drum, orăcăiau broaștele. Câinele stătea lungit în mijlocul uliței. Din sat porni un cântec vesel de fluier, atât de vesel încât lumina albă parcă tremura de plăcere... Deodată Ion oftă lung și, îmbrățișând cu o iubire pătimașă pământurile adormite, îngână ca și când ar fi vorbit cu sufletul său:
— Ce să fac?... Trebuie s-o iau pe Ana!... Trebuie!...
