Când văzu Ion pe Ana moartă, simți parcă o lovitură de ciocan în moalele capului. Stătu în fața spânzuratei, uluit, strângându-și gura cu palma, și o durere necurmată îl apăsa pe creieri, ca un bolovan. Acuma își aduse aminte amenințarea ei din noaptea nunții lui George cu Florica. Mila stranie, alcătuită din groază și mirare, ce te cuprinde instinctiv în fața morții, îl zgudui o clipă. Dar pe urmă, obișnuindu-se puțin cu fața schimonosită cumplit a femeii, îl munci întrebarea cum a putut el trăi aproape un an în același pat cu ea și sfârși zicându-și că bine a făcut că s-a omorât... După un răstimp însă se răsti la Zenobia, aproape fără să-și dea seama:
— Unde-i copilul, mamă?... Vezi de copil!... Ia du-te la copil!... Grija de copil îi umplu toată mintea și nici nu-l mai părăsi. Vasile Baciu veni spre seară, găsind pe Ana așezată pe masă, scăldată, îmbrăcată, cu mâinile încrucișate. Se uită lung la ea, înghiți un nod ce i se urcase în piept și apoi schimbă câteva vorbe cu Ion, dar fără să se privească în ochi. Zenobia însă îi povesti amănunțit cum a venit Ana din sat, cum a pus copilul pe pat, cum a ieșit afară, cum nici n-ar fi dat peste dânsa dacă nu plângea copilașul...
La prohod se adună mai tot satul, încât oamenii umpleau și ulița. Praporii fluturau alene în adierea de primăvară care ducea departe mirosul de tămâie și aducea în schimb valuri de miros dulce de flori de măr. Câte-o femeie izbucnea în plâns din când în când, iar preotul Belciug mormăia pe nas cântecele de înmormântare și scutura mereu cădelnița. Ion îngenunchea deoparte, Vasile de cealaltă parte a coșciugului, amândoi cu capetele goale, plecate, ca niște vinovați. Zenobia în genunchi ținea copilul în brațe, legănându-l ca să nu scâncească, și se uita împrejur parcă s-ar fi mândrit cu frumusețea de îngropăciune. Glanetașu, zdrobit, cu obrajii în palme, plângea cu sughițuri, bolborosind dureros:
— Draga tatii... Draga tatii... Ion asculta ca prin vis cântecele popii și răspunsurile dascălului. Gândurile lui rătăceau în zigzaguri stranii, sărind de la Ana la copil, apoi la Vasile Baciu, iar la moarta din sicriul de brad învelit cu zăbranicul aspru, și pe urmă deodată la Florica, revenind la copilul din brațele Zenobiei. Și de câte ori îi venea în minte copilul, avea o tresărire de spaimă neînțeleasă.
Pe când preotul citea o rugăciune lungă, își aduse aminte că, înainte de-a scoate din casă coșciugul, au sosit aci George cu Florica, cu fețele triste, și i-au spus că așa a vrut Dumnezeu, dar omul să fie tare, că toate trec pe lumea asta... Privirea nevestei îl pironise întruna, posomorâtă și doritoare și plină de imputări, dar totuși parcă răsfrângând asupra lui o dragoste mare, de-abia stăpânită. Lui i-a fost frică să nu bage de seamă George și a plecat ochii... Iar acuma simțea privirea aceea în creieri, i se plimba în închipuire tot mai stăpânitoare, copleșindu-i inima de o amărăciune din care totuși încolțește repede o nădejde nouă.
Pe la sfârșitul prohodului, ridicând ochii, întâlni peste coșciug privirea lui Vasile Baciu, care-l sfredelea cine știe de când. Ion îngălbeni, încercă să plece iar capul și nu mai putu. Privirea socrului său era ca a unui șarpe uriaș ce-și amețește prada înainte de a o înghiți. În ochii lui însă Ion citi mai ales o întrebare, întâi întunecoasă, ș-apoi îndată limpede ca lumina zilei: ,,Unde-s pământurile?... În pământ se duc toate pământurile..."
Atunci deodată își dădu seama de ce se gândește el atâta la copil. Adică prin moartea Anei ar pierde tot și degeaba s-ar fi luptat, dacă n-ar fi copilul... Adică numai în sufletul copilului ține averea lui, numai cât ține sufletul copilului ține și moșia... Vru să se uite spre Zenobia cu copilul, dar privirea lui Vasile nu-i dădea drumul și începu să-l frigă și să-l sfâșie, căci într-însa se vedea pe sine însuși ca într-o oglindă: galben, speriat, tremurând de frica amenințării... Iar socrul său parcă avea fața unsă cu un zâmbet batjocoritor de biruință.
Până s-a coborât în groapă sicriul Anei, ochii lui Vasile Baciu l-au urmărit neîndurători, izgonindu-i din suflet privirea Floricăi, făcându-l să uite tot, chiar prohodul însuși, afară de copilul de care atârna parcă toată soarta lui.
Întorcându-se de la cimitir, smulse copilul de la Zenobia, ca cuprins de teamă să nu i-l răpească cineva. Îl strânse la piept, acoperindu-l cu brațele-i osoase. Petrișor scâncea, iar el îl ogoia ca o doică iscusită, gândindu-se mereu că duce în brațe tot pământul câștigat cu stăruințe și zbuciumări atât de îndelungate. Oamenii care până acuma îl ocărau și spuneau că din pricina lui s-a spânzurat Ana, văzându-l cu copilul, se înduioșară și-și ziseră că nu poate fi vinovat el de moartea femeii.
— Ia seama, ginere, să nu cadă bolnav nepoțelul! mormăi în urechea lui un glas răutăcios, când cotiră în Ulița Mare.
Ion se cutremură și ascunse copilul sub suman, parc-ar fi căutat să-l apere de privirea lui Vasile Baciu.
Apoi, după pomeni, se sfătui multă vreme cu maică-sa ce să facă cu copilul și cum să-l îngrijească și se mai liniști când Zenobia îl încredință că băiețelul e destul de mărișor, că tot era să-l înțarce azi-mâine, că mănâncă de toate, că are să crească cât muntele, numai zile să aibă de la Dumnezeu, și că nici n-o să bage de seamă până s-o pomeni cu el mare și bun de trimis cu vitele la imaș.
— Ia seama, mamă! zise Ion totuși, răgușit. Ia bine seama, că mi se pare că Petrișor e cam plăpând.
— Vai de mine, omule, dar nu-l vezi câtu-i de roșcovan și de voinic?
— Bine, bine... Dar dacă se îmbolnăvește și moare, Doamne ferește, apoi să știi că n-ai trai cu mine!... Copilașul ăsta-i viața mea, mamă!
— Proclet mal ești, Ionică, și sălhui, zău așa! protestă bătrâna.
— Eu atâta-ți spun, ca să nu zici că nu ți-am spus... Ca ochii din cap să mi-l îngrijești și să mi-l ocrotești!
— Da ce-i cu tine, măi băiete? Parcă cobești a rău, Doamne iartă-mă! se închină Zenobia gândindu-se că mult mai trebuie să-și fi iubit nevasta Ion, măcar că nu s-a arătat, dacă se prăpădește așa cu firea din pricina plodului ei.
— Românul, când e bun din fire, e ca prietenul meu Herdelea! striga Grofșoru cu atât mai des cu cât termenul apelului se apropia și Herdelea devenea tot mai mohorât și mai neîncrezător.
Sorocul era hotărât pentru mijlocul lui aprilie, la curtea de apel din Târgu-Mureșului. Herdelea număra zilele ca școlarii la venirea vacanțelor, dar el, de ce scădeau, de aceea se întrista mai mult, muncit de presimțirea că i-e scris lui să fie înfierat și să-și piardă pensia pentru care a muncit ca robul peste treizeci de ani. Și azi nici măcar nădejde adevărată nu mai putea nutri, cu toate asigurările zgomotoase ale lui Grofșoru, căci și nădejdea l-a înșelat atât de crâncen rândul trecut.
Grofșoru îi făgăduia în fiecare zi și se jura că se va duce la curte și nici nu se va întoarce fără achitare deplină. În sfârșit, ca să-i dea o dovadă desăvârșită de cât îl iubește și-l stimează, cu vreo trei săptămâni înainte de termenul procesului, bău bruderșaft cu dânsul la berăria Rahova, de față fiind toată domnimea din Armadia, pupându-l și pe urmă strigându-i triumfător:
— Acuma mi-ești frate, bețivule, și dacă mai îndrăznești să te îndoiești și să te mai arăți cu mutra asta plângătoare, apoi să știi că ești de poznă cu mine!
Toți aplaudară gestul, iar cei ce încă nu se tutuiau cu Herdelea urmară pilda avocatului, începând cu directorul liceului și sfârșind cu conțopistul de la notarul public.
În ziua aceea Herdelea s-a simțit într-adevăr fericit, s-a îmbătat zdravăn, încât dăscălița a trebuit să-i puie prosoape ude la cap și să-l ocărască toată noaptea... Dar a doua zi tristețea i-a revenit aceeași, ca o umbră ce nu te părăsește decât până când stai în întuneric. Se gândea mult la Ion și la jalba lui. Iacă, Ion și-a văzut de ale lui, s-a și îmbogățit... Pentru Ion jalba a fost un accident ușor, din care scapi teafăr și mai bucuros de viață. Ce-i pasă lui că va ședea la răcoare o lună de zile? Poate e și mulțumit că astfel are prilejul să-și odihnească puțin ciolanele... Pe când pentru dânsul jalba a fost lovitura grea care i-a schimbat brusc linia vieții. Un lucru de nimic cum hotărăște soarta omului, cum îi răvășește tot mersul vieții! Piatra mică răstoarnă carul mare... Un fir de nisip care s-a mișcat din loc și a prăvălit stânca întreagă... Și parcă totdeauna lucrurile mărunte și neînsemnate pricinuiesc prăbușirile grele, ca și când omul, mândru și încrezător în puterile lui, ar fi o jucărie și poate mai puțin în mâna unei tainice și înfricoșătoare ființe stăpânitoare...
Tocmai cu câteva zile înainte de împlinirea soartei, Herdelea se pomeni iar cu Ion care venea cu vestea morții Anei și cu rugămintea să-i facă ceva să-și poată ispăși osânda în închisoarea judecătoriei din Armadia, ca să nu se mai depărteze pe la Bistrița...
— Să-ți fac, Ioane, cum să nu-ți fac! zise învățătorul amărât, rozându-și unghiile ca să-și stăpânească pornirea. Că ți-am mai făcut și altădată, și vezi bine pe unde am ajuns, vezi, pe drumuri, om bătrân... Dar să-ți fac, firește...
Ion se uită drept în ochii lui, cu o emoție sinceră în toată înfățișarea, ca și când cuvintele lui Herdelea i-ar fi atins în suflet o coardă care n-a vibrat de mult.
— Sunt ticălos, nașule, rosti apoi dânsul molcom. Suntem răi și proști, vai de păcatele noastre... M-a bătut Dumnezeu, mai rău nu se poate. Ți-am greșit, văd bine... Dar Dumnezeu ajută pe omul bun... Dumnezeu are să te mângâie pentru greșeala mea...
— Mă mir cum m-am luat eu după nătângiile tale, Ioane? Trebuia să te dau pe ușă afară, nu să mă potrivesc ție, murmură învățătorul, înduioșat și cu ochii umezi.
— Așa-i omul când îi ia Dumnezeu mintea, făcu Ion cu alt glas, mai aspru, în care se simțea părerea de rău că s-a lăsat o clipă învins de slăbiciune pentru grijile altora. Dar dumneata să-mi faci acuma o jalbă frumoasă, cum zic, că-ți plătesc, nașule...
Herdelea îi făcu petiția cuvenită. Vorbele schimbate cu omul care i-a pricinuit toată nenorocirea de azi îi sădiră în inimă un bob de încredere. Își zicea ,,pe omul bun îl ajută Dumnezeu", și găsea parcă mângâiere. Avea însă și remușcări că, în nerozia și zădărnicia lui, de multe ori și-a bătut joc de cele sfinte. Și de-aci încolo, seara, întins în pat, după ce stingea lampa, cu fața-n sus și cu mâinile împreunate pe piept, se ruga în gând fierbinte să-i ierte Dumnezeu rătăcirile și să-l scape și acuma, ca totdeauna, din impasul în care l-a aruncat propria-i vină.
Grofșoru avea să plece singur la Târgu-Mureșului, la judecarea apelului. Herdelea trebuia să rămână la cancelarie, acasă, căci nu era obligat să se prezinte și ar fi cheltuit bani mulți zadarnic... Deși, plecând din Armadia la amiază, seara ajungea la țintă, s-au făcut mari pregătiri de drum. Doamna Grofșoru, o femeie drăguță, grăsună, gospodină, umplu un cufăraș numai cu merinde, ca să aibă omul în tren ce să mănânce. Doamna Herdelea, cu care se împrietenise bine, i-a fost de mult ajutor. Chiar ideea merindei de la dăscălița pornise și fusese găsită minunată... La plecare erau de față amândouă familiile, în care intrau cei cinci copii ai avocatului. Se vărsară lacrimi abundente, numai Grofșoru se uimi tare și porunci lui Herdelea să fie absolut liniștit și să aibă încredere în el și în Dumnezeu.
Nevasta avocatului, dăscălița și Ghighi hotărâseră în taină să ajuneze toată ziua procesului... Seara, familia Herdelea stătu până târziu, lăudând pe Grofșorenii care-s niște oameni cum nu s-au văzut mai de inimă, și drămăluind fel de fel de nădejdi. Când se culcară, în întuneric se auzi limpede șoșăitul buzelor tuturor trei rugându-se din inimă să binecuvânteze Atotputernicul ziua de mâine și s-o întoarcă spre binele celor năpăstuiți... Chiar în aceeași vreme murmura și doamna Grofșoru un Tatăl nostru pentru bietul creștin, după ce pusese pe toți cinci copiii în genunchi să zică o rugăciune anume pentru ,,moș Herdelea".
Fără să știe de planul femeilor, învățătorul își propusese și el să ajune în ziua cea mai grea din viața lui. Se trezi în zorii zorilor și nu mai putu adormi de grijă și de emoție. Ca să-i treacă vremea, vru să-și aprindă luleaua, dar își aduse aminte la timp că nu te poți spurca cu tămâia dracului când jertfești o zi lui Dumnezeu. Se perpeli în pat, frământat numai de presimțiri rele. Plecă mai curând la cancelarie și nici acolo nu găsi liniște. La prânz nici nu se duse acasă, spre supărarea doamnei Herdelea care îl aștepta cu masa ca de obicei.
În sfârșit pe seară veni o telegramă. Herdelea, singur în birou, o rupse și o citi tare încât îl auzi și factorul: ,,Achitat -Ura". Bătrânul oftă o dată din fundul sufletului, ca și când i s-ar fi ridicat brusc o piatră de moară, și apoi îndată se porni pe un plâns cu hohote; poștarul, care aștepta un mic bacșiș, o șterse repede în vârful picioarelor. După ce se răcori cu lacrimile, Herdelea trecu la doamna Grofșoru, locuința avocatului fiind în aceeași casă. Doamna Grofșoru, încercând să râdă, se pomeni de asemenea plângând de bucurie. Mai vru să-și laude puțin bărbatul, pe care-l iubea mult, deși era cam ștrengar, dar Herdelea nu avea răbdare. Simțea nevoia să comunice tuturor cunoscuților și necunoscuților vestea minunată. La berărie prietenii îl felicitară și-l îmbrățișară, îndemnându-l apoi să stropească cu o băutură zdravănă asemenea izbândă strălucită, încât îi trebui o sforțare titanică să refuze, voind să-și respecte deplin ajunarea... Sosi acasă pe înnoptat, obosit mort de bucurie. Doamna Herdelea îl primi bosumflată că n-a venit la masă, dar când văzu telegrama, începu să se bocească dimpreună cu Ghighi de răsuna casa, parc-ar fi murit cine știe ce rudă scumpă. Cu mare greu izbuti învățătorul să le ostoiască, spre nenorocirea lui, căci dăscălița îl luă la zor: de ce n-a poftit la prânz și a făcut să se strice atâtea bucate degeaba? Nici chiar când îi mărturisi c-a ajunat, doamna Herdelea nu se împăcă de tot, ci doar în sufletul ei se simți mulțumită că și ,,păgânul" s-a întors la Dumnezeu.
Se culcară acuma devreme. În casă stăpânea o fericire mare. Și totuși Herdelea parcă niciodată n-a avut noapte mai albă. Îi era foame și mai ales îl chinuia meteahna tutunului. Se învârti ceasuri peste ceasuri în patul fierbinte, cu genele mai grele ca plumbul... și nu era chip să adoarmă. De-abia spre ziuă îl birui somnul binefăcător și atât de adânc că dimineața trebui să-l scuture de două ori dăscălița până să-l deștepte, ca să nu întârzie tocmai acuma când avocatul nu-i acasă și toată cancelaria e în seama lui.
La amiază făcură cu toții o plimbare până-n Jidovița să aștepte pe Grofșoru... Copiii auziră cei dintâi clopoțeii cailor. Trăsura se opri și avocatul sări jos strălucitor. Înainte de a-și săruta nevasta, se repezi la Herdelea și, îmbrățișându-l furtunos, îi zise:
— Ai văzut, renegatule, ce poate face un român?... Apoi deacuma să mai poftești să nu crezi când îți făgăduiesc eu ceva!
Un copist pirpiriu luă din mâna lui Ion hârtia prin care tribunalul îi îngăduia să-și facă pedeapsa de o lună la închisoarea judecătoriei din Armadia, o suci, o învârti, căută prin dosare, se uită la dânsul clătinând din cap dojenitor, apoi scrise ceva într-un registru prăfuit, îi dădu un bilet galben și-l trimise: ,,în fundul gangului, unde vezi o tăbliță neagră cu chei multe".
Din gang Ion se pomeni deodată în curtea închisorii. O recunoscu numaidecât, nu degeaba a văzut-o doar așa de bine odinioară, când a avut pozna cu Simion Lungu. Strângerea de inimă de atunci îi îngălbeni fața și acuma. Curtea strâmbă era pustie. Pardoseala de piatră, tocită, răsfrângea lucirea soarelui. Ferestrele cu zăbrele încrucișate scânteiau în bătaia razelor calde. Într-un geam, un cap tuns, cu barba înnegrită de țepi nerase de mult, stătea nemișcat, parcă ochii, singuri vii, s-ar fi îmbătat sorbind lumina zilei. Ion se cutremură ușor și-și făcu cruce, ridicând apoi privirea spre cerul albastru pe care icicolo albea câte un nouraș încremenit în văzduhul limpede.
Bătu la ușa cu chei multe și dinăuntru auzi un glas aspru, gros, mânios. Intră încet, strecurându-se parcă să nu facă zgomot. În odăița luminoasă văzu pe paznicul de odinioară, care-l întâmpină cu un dispreț fulgerător, în vreme ce altul, șezând la o mescioară, întinse mâna după biletul galben, ca unul ce știa că aici nimeni nu vine fără asemenea hârtie.
— Numero cinci! mormăi cel ce îi ceruse biletul, pe românește, ca să înțeleagă și Ion despre ce e vorba.
Paznicul celălalt îi luă briceagul, chimirul și traista cu merinde ce i-o pregătise maică-sa, zborșindu-se:
— Aici nu mănâncă nimeni extra, bre! Ion vru să-și apere mai ales merindea, gândindu-se c-ar fi păcat să se strice ori să-i mănânce paznicii atâtea bunătăți, dar o teamă ciudată îl strângea de beregată și nu putu scoate nici un cuvânt. Urmă ca un miel pe paznicul ursuz care-l vârî într-o celulă strâmtă și-i porunci să păstreze curățenia și să nu facă gălăgie. Apoi rămase singur între patru ziduri goale și auzi cheia întorcându-se în broască de două ori, cu un scârțâit strepezitor. Stătu câteva clipe uluit, uitându-se împrejur. Inima îi bătea ca și când nu și-ar fi găsit locul. Apoi începu să umble de colo până colo tot mai repede, ca o fiară prinsă în cușcă, cu ochii însă mereu la fereastra prin care nu vedea decât o palmă de cer foarte depărtat.
După un răstimp însă se potoli brusc și rușinat de atâta tulburare. ,,Ei, parcă nu știam eu c-așa trebuie să fie!... Amu ce-o vrea Dumnezeu!" își zise dânsul oprindu-se în mijlocul celulei.
Își împături cu băgare de seamă sumanul, îl potrivi pe dușumea în colțul de lângă ușă și se lungi jos. Se simțea trudit ca și când ar fi tras la jug. Închise ochii și adormi buștean.
Pe la amiază se deșteptă în răcnetele paznicului care-l zgândărea în coastă cu vârful cizmei.
— Sus, he! Sus, câine! Aici nu se doarme, bre! Aici se lucrează!
Fu trimis, împreună cu alți trei osândiți, să taie lemne acasă la domnul judecător.
De-a doua zi se obișnui. Era mulțumit. O ducea bine: mâncare avea, somnul destul, muncă mai mult pentru față... Totuși i se făcea dor de-acasă și îndeosebi începu să-l cuprindă grija de copil. Toată noaptea se visa în Pripas, dar niciodată acasă cu copilul, ci totdeauna la George, primprejurul Floricăi. Îi era necaz și abia aștepta ziua de joi, când trebuia să vie Zenobia cu vești și cu mâncare.
— Ce face băiatul? o întrebă dânsul răstit și bănuitor.
— Face bine că-i sănătos — răspunse mamă-sa, veșnic neîmpăcată că se prăpădește atâta cu firea din pricina stârpiturii celeia, iar azi adânc supărată, fiindcă paznicul n-o lăsase să se apropie de Ion cu merindea.
Cât era treaz, toată ziua numai la Petrișor se gândea. Aici avea atâta vreme să-și depene închipuirile încât parcă-și storcea creierii. Dar cu cât se zbuciuma mai mult, cu atâta nășteau mai grele întrebări la care nici nu îndrăznea să răspundă. Deseori auzea limpede glasul socrului său de la înmormântarea Anei, iar privirea lui o avea mereu ca un spin. ,,Cât sunt eu aici, poate să mi-l omoare, ca să-mi ia pământurile!" îi trăsni deodată prin minte ca o lovitură de cuțit.
De atunci zidurile îl înăbușiră și zilele trecură mai anevoie. Îi venea să se repeadă la zăbrelele groase din ferestre, să le smulgă și să alerge acasă la copil, să-l apere.
Noaptea însă visurile îl purtau numai pe la Florica. Se vedea cu săptămâni în urmă, înainte de moartea Anei, ducânduse pe la George, vorbind de moșie, de muncă, plănuind lucruri de care dânsul nici nu se sinchisea. Se ducea mereu, deși ura pe George ca pe un tâlhar care i-a răpit cea mai scumpă comoară. Se ducea fiindcă numai așa putea sta aproape de comoara lui. Nu schimba o vorbă cu ea, nici măcar o privire, și totuși se simțea fericit ți vesel. Nu știa ce vrea, nici nu se întreba nimic. Se mulțumea s-o știe aproape și nădăjduia. De când s-a stins Ana, s-a dus mai rar, dar cu mai multă nădejde ascunsă în inimă... Și acuma, că nu poate merge și nici nu vrea să se gândească la ea, tot ea îi stăpânește visurile...
Când se trezea din somn, Ion simțea totdeauna o mângâiere peste care însă lumina zilei arunca iarăși pânza grijilor de copil.
În două săptămâni gândurile și visurile îl slăbiră ca un ogar. Fața i se îngălbeni, fruntea i se zbârci de gânduri. Numai în ochi îi ardea parcă mai multă patimă și hotărâre.
Peste vreo zece zile Herdelea primi telegrafic ordinul de la inspectorul din Bistrița să-și reia imediat serviciul la școala din Pripas. Totodată era încunoștiințat că s-au trimis cuvenitele adrese la percepția din Armadia să-i plătească leafa ce i-a fost reținută pe timpul suspendării.
— Dumnezeu te bate și tot Dumnezeu te mângâie, zise învățătorul atât de copleșit de fericire că bău două sticle de bere la Rahova și mai aduse și acasă un litru de vin pe care să-l fiarbă baba cu zahăr și scorțișoară spre a sărbători în familie cum se cuvine ziua aceasta nu mai puțin mare ca ziua când a scăpat de amenințarea osândei.
Doamna Herdelea se supără nițel cum era obiceiul ei, îl ocărî că-i bețiv, dar apoi totuși fierse și puse vinul pentru după cină, făcându-l așa de bun că Herdelea vru să silească pe Ghighi să bea barem un păhărel, ceea ce ea firește refuză cu înverșunare, deoarece nu se cade unei fete să-și pângărească gurița.
Îmbătați de bucurie și, în ce privește pe Herdelea, de vin, după masă ținură un lung consiliu de familie. Suma de bani ce le pica pleașcă, se înțeleseră repede, cu toate roșelile domnișoarei Ghighi, s-o întrebuințeze pentru trusoul ei de mireasă de care nimeni nu știe când poate fi nevoie. Pe urmă veni iar pe tapet chestia dezbătută odinioară în împrejurări triste: să se mute oare înapoi în Pripas sau să rămâie cu casa aici și numai Herdelea să meargă dimineața și să se întoarcă seara, ca și Zăgreanu? Doamna Herdelea, care avea slăbiciunea căsuței, susținu un răstimp că trebuie să se mute, argumentând îndeosebi cu teama ca nu cumva ,,pămătuful" de Belciug, de necaz că au ieșit triumfători din toate încercările, să le facă tocmai acuma pocinogul cu locul. Herdelea, deși de acord în principiu, se gândea că ar fi bine să poată vedea și de școală, dar să-i păstreze și leafa de la Grofșoru, învoindu-se cu dânsul să-i lucreze după-amiaza sau seara. Ar fi păcat să scape din mână o leafă și alte venituri frumoase, căci n-ar strica să se gândească și la zestrea Ghighiței. Fata cu zestre e de două ori mai căutată. Laura a trecut ca și cățelul prin apă, fiindcă a nimerit un băiat cum rar se găsesc. Dar unde se poate ști norocul Ghighiței?
Fata se supără și, firește, se jură că nu se va mărita niciodată... Atâta fu de ajuns ca să se înăsprească tonul sfatului. Doamna Herdelea sări numaidecât s-o învinovățească vehement că și ea umblă cu fumuri ca Laura, dând drept pildă faptul că nu ia în seamă îndeajuns pe Zăgreanu, care-i un băiat eminent și pare a o iubi, ci se ține de alte mofturi, parcă ea ar fi cea fată de solgăbirău. Ghighi protestă, lăcrimă, își astupă urechile să nu-i audă cum îi pomeneau de Laura care ,,vezi ce bine e așezată dacă ne-a ascultat pe noi".
— Dar venit-a să mă ceară? strigă Ghighi în cele din urmă, desperată. Ori ați vrea să-l pețesc eu pe dumnealui, fire-ar al dracului!
Ideea c-ar putea peți ea pe Zăgreanu i se păru atât de caraghioasă, că-i trecu dintr-o dată supărarea și pufni de râs, ceea ce făcu și pe doamna Herdelea să zâmbească.
Astfel consiliul se sfârși în veselie, deși fără a fi luat vreo hotărâre. Deocamdată rămase ca învățătorul să se ducă singur în Pripas, ca și Zăgreanu. Pe urmă va vorbi cu Grofșoru și pe urmă se va vedea ce-i de făcut.
Singură Ghighi se culcă mai tulburată. Ea încă nu se gândise serios la Zăgreanu. Îi era simpatic, adevărat, dar să se mărite cu el? Adormi zicându-și: ,,Ciudați mai sunt și bătrânii! Ei numaidecât la măritiș se gândesc..."
În noaptea aceea visă pe Zăgreanu și râse prin somn așa de tare că doamna Herdelea se deșteptă și se închină.
Herdelea, pentru reluarea școalei în primire, se răsese și se dichisise ca un pețitor. Porni mai de dimineață, agale, ducân du-și în mână legăturica cu merinde pentru amiază. Însăși vremea parcă voia să sărbătorească întoarcerea lui triumfală. O zi minunată de mai, cu soare blajin, mângâietor. Șoseaua spre Pripas era albă, lăptoasă, în umbra Pădurii Domnești care-și fremăta domol și fermecător cântecu-i de dimineață, luându-se la întrecere cu mierlele ce zburătăceau prin holdele și porumbiștile fragede... Cu cât se apropia de sat, cu atâta inima și emoția îi creșteau învățătorului. Întâlnea țărani care mergeau la lucru, care-i zâmbeau și cărora le răspundea zâmbind. Sub Râpile Dracului se întâlni cu Toma Bulbuc, se opri și-i povesti cum nu l-a lăsat Dumnezeu. Toma clătină din cap și se bucură din ochi, zicându-i:
— Să ni te ție Dumnezeu, domnule învățător, căci ești deal nostru și ne știm mai bine necazurile!...
Se mai opri cu Trifon Tătaru, cu primarul Florea Tancu, cu straja Cosma Ciocănaș, povestindu-le tuturor izbânda cu aceeași mândrie naivă. Când intră în sat, se uită la ceas. A sosit prea devreme. ,,Am venit binișor de tot, se gândi dânsul cu o fericire nemărginită pe față. Lasă, nu face nimic! Că tot vreau să văd ce face și căsuța noastră, săraca... Bine că luai cheile!"
Casa cu cele două ferestre mici dinspre hotar parcă-l privea cu drag.
— Ei, sărăcuța! Cum a stat ea pustie atâta amar de vreme! murmură Herdelea înduioșat. Ehe, mai mult de cinci luni... Nu-i glumă!
În ogradă buruienele crescuseră în voie. Grădina, neîngrijită, se sălbăticea. Sub streșini se împânzise droaie de păianjeni, iar tencuiala pe pereți începuse să plesnească pe ici-colea. Cheia se învârti greu în broască. Dinăuntru îl izbi în față un aer greu, zăpușit. Odăile goale răsunau trist de zgomotul pașilor învățătorului care se opri în fiecare, cercetând și suspinând. ,,Ar fi trebuit s-o aerisim, s-o mai îngrijim, dar când e omul necăjit, nu se mai gândește la nimic", își zise Herdelea ieșind în cerdac și răsfățându-și ochii în priveliștea satului înveșmântat în floare și verdeață.
Bătrânul Glanetașu, din ograda lui, îi zise respectuos ,,bună dimineața", ridicând tacticos pălăria, ca și altădată. Zenobia, ieșind cu nepoțelul care urla din răsputeri, începu să blagoslovească pe domnul învățător, că bine l-a adus Dumnezeu, că vai rău a fost fără om învățat în sat, că popa-i tot cu biserica lui... Herdelea le povesti și lor cum a primit porunca prin telegraf să vie îndată la școală fiindcă nimeni nu știe ca dânsul să învețe pe copii ce trebuie. Macedon Cercetașu și apoi alți vecini se apropiară pe rând, ascultând glasul lui cu gura căscată de mirare și mulțumire, căci toți se plângeau de învățătorul cel tânăr c-ar fi luat-o prea razna.
— Ei, dar Ion pe unde-i, Alexandre? întrebă Herdelea pe Glanetașu.
— Apoi dumneata nu știi? se amestecă Zenobia, dând la o parte pe bărbatul ei. Că doar dumneata i-ai făcut rugarea să-l lase să șadă în Armadia...
— O să-i ajute Dumnezeu și lui, zise Glanetașu, ca să nu rămână de rușine că i-a astupat muierea gura.
— Așa-i, Alexandre. Temnițele-s pentru oameni, răspunse învățătorul dând din cap. Numai sănătos să fie și ca mâine-i aici!
Acuma sosi și Zăgreanu din Armadia, țănțoșel, învârtind în dreapta umbrela de ploaie de care nu se despărțea niciodată, urmând astfel de aproape tradiția dăscălească de-a nu pleca de acasă fără umbrelă cum nu pleacă soldatul fără baionetă. Tânărul salută zâmbind pe Herdelea și vru să treacă înainte spre școală.
— Așteaptă-mă, colega, să mergem împreună, c-avem același drum! îl opri Herdelea jovial.
— Cu plăcere, domnule colega! răspunse Zăgreanu politicos.
— Tot trebuie să-mi dai în primire școala, adăugă Herdelea coborând în uliță, în vreme ce țăranii ascultau tăcuți convorbirea domnilor.
— Da? zise tânărul roșindu-se deodată până-n vârful urechilor. Nu știam nimic... Eu n-am fost... înștiințat...
Bâlbâia, foarte încurcat. Și mai ales se rușină în fața țăranilor care acum zâmbeau batjocoritor.
— Ieri mi-a venit ordinul... Telegrafic... Dacă te vedeam prin Armadia, te preveneam! zise Herdelea scoțând telegrama și arătându-i-o cu cruzimea biruitorului. Uite, colega! E iscălit chiar de inspectorul cel nou...
— Da... da... desigur... mergem... Predau... cum nu... murmură Zăgreanu neputându-și veni în fire de emoție... Mă mir însă că pe mine nu m-a înștiințat... Ce are a face? Probabil c-o să-mi vie pe cale oficială... Nu-i nimic, mă rog...
— Negreșit, firește, trebuie să-ți vie, aprobă bătrânul cu superioritate.
La școală, copiii avură bucurie în ochi văzând că intră Herdelea care-i și trimise în curte să se joace până ce ia dânsul în primire averea statului. Pe urmă, după ce plecă Zăgreanu, începu lecțiile cu atâta pasiune și emoție, ca și când ar fi fost pentru întâia oară în fața unei clase. Deschise ușa, să intre aerul proaspăt, înviorător al primăverii. Și copiii nepricepuți ascultau și răspundeau ușurați, parcă în locul tatălui vitreg s-ar fi reîntors tatăl lor cel bun și adevărat.
În pauza de la amiază Herdelea, vrând să-l vadă întreg satul, porni pe Ulița din dos, schimbând câte-o vorbă la fiecare ogradă, și ieși în capătul dinspre Sărăcuța. Belciug era în cerdacul casei sale, cu hainele pătate de var și de tencuială, căci adineaori venise și el de la biserica nouă unde zidarii lucrau de zor.
— Noroc, Ioane! Voinic, sănătos? îi strigă Herdelea cu glas cald, prietenesc.
— Mulțumesc lui Dumnezeu, Zaharie! Mă mai târăsc și eu cum pot, răspunse preotul zâmbind și apropiindu-se de portiță.
— Știi că mi-am luat iar școala în seamă, zise învățătorul cu o mândrie pe care nici nu încerca s-o ascundă.
— Bine că te-ai întors, Zaharie, slavă Domnului! Că Zăgreanu era o primejdie pentru toți! murmură Belciug serios și sincer.
Își strânseră mâna, dar nu-și mai ziseră nimic. Herdelea își urmă calea spre casă, unde voia să-și mănânce merindea, iar Belciug se uită după el o clipă, gânditor.
Când îi dădură drumul din închisoare, Ion parc-ar fi scăpat din pușcă. Îi bătea inima, strânsă-n clește de presimțirile rele. ,,Barem de n-ar fi copilul", se gândea mereu, alergând pe șoseaua dintre Jidovița și Pripas.
Intrând pe poartă însă auzi limpede plânsul răgușit și slăbit al copilului. ,,Uite... uite... Așa mă bate Dumnezeu din senin!"
Petrișor, culcat pe spate, de-a curmezișul patului, gemea cu ochii închiși lăcrimați. În răstimpuri ridica mânușițele, le apropia și le tremura parcă s-ar fi căznit să-și smulgă o durere mare... Zenobia, la vatră, alegea cărbuni aprinși, tocmai vrând să-i descânte de deochi; Glanetașu însă, mai întristat, ședea pe marginea patului, șoșăind:
— Taci cu moșul, taci, taci, taci! Ion își aruncă tot calabalâcul pe laviță și păși lângă pat.
— S-a dus, degeaba, s-a isprăvit! zise dânsul uitându-se o clipă în fața suptă și bolnavă a copilului.
— Amu lasă că n-a mai fi nimic... Pesemne l-a deocheat cineva, că oameni răi sunt destui! răspunse Zenobia, de la vatră, suflând în jăratic.
Glasul ei liniștit schimbă deodată groaza lui Ion într-o furie năprasnică. I se păru că maică-sa înadins vrea să-i ucidă copilul. Se întoarse la ea ca un nebun, îi puse mâna în păr și începu să-i care la pumni cu sete, răcnind:
— Îmi omori copilul, ai?... Într-adins... mi l-ai... omorât!... De spaimă, dintru-ntâi Zenobia nici nu se gândi să se vaite, ci se făcu ghem, hâcâind sub lovituri. Trebui să sară Glanetașu, s-o scape din mâinile feciorului, luând astfel și dânsul câteva ghionturi în învălmășeală.
— Tulai, că m-a omorât tâlharul! zbieră acuma Zenobia zbughind-o afară în ogradă, cu părul vâlvoi. Tulai, oameni!... Tulai!...
Își potrivi năframa pe cap și apoi se întoarse iar în casă, blestemând vajnic pe Ion care, răcorit, se așezase la masă, cu ochii la copil, fără să audă altceva, afară de plânsul neputincios ce-l sfâșia ca niște împunsături de pumnal.
Zenobia, căutând totuși să-l îmbuneze, urmă pregătirile de descântec în care de altfel era mare meșteră. Aduse de la fântână o cofiță de apă, luă o ulcică plină și o așeză pe vatră. Apoi cu cleștele în mâna stângă apucă un cărbune și-l slobozi în apa neîncepută, făcând îndată, cu un cuțit ce-l avea în dreapta, semnul crucii în ulcică, murmurând ,,nouă". Puse alt cărbune, făcu altă cruce și numără ,,opt" și așa mereu până ajunse cu numărătoarea la unu. Jarul sfârâia ascuțit și bătrâna șopti trăgând cu ochiul spre Ion:
— Avai de mine că rău l-a mai deocheat cineva, plesni-i-ar ochii să-i plesnească!
În picioare și bătând mereu cruci în apă cu cuțitul, rosti pe urmă, domol, tărăgănat, abia înțeles:
— Preasfântă Maică Precistă, de-i deocheat Petrișor cu unu, dedeochi cu doi; de-i deocheat cu doi, dedeochi cu trei; de-i deocheat cu trei, dedeochi cu patru; de-i deocheat cu patru, dedeochi cu cinci; de-i deocheat cu cinci, dedeochi cu șase; de-i deocheat cu șase, dedeochi cu șapte; de-i deocheat cu șapte, dedeochi cu opt; de-i deocheat cu opt, dedeochi cu nouă, cu mâinile mele cu-amândouă! Petrișor să saie, să răsaie, ca aurul strecurat, ca argintul luminat!... Și de-i deocheat de ochi căprii, și de-i deocheat de ochi negrii, și de-i deochiat de ochi mierii — descântecul din gura mea, leacul de la Dumnezeu!...
Picură cu vârful cuțitului câțiva stropi de apă descântată în gura deschisă a copilului, apoi își muie degetele în ulcică și-i făcu trei cruci pe frunte, trei pe bărbie, trei pe piept și câte trei în fiecare talpă... Și îndată Petrișor încetă de-a mai plânge. Gemu însă greu, cu ochii mari, speriați parcă de o vedenie urâtă.
— Toți cărbunii au picat la fund, mormăi Zenobia vărsând dintr-o dată apa din ulcică pe țâțâna ușii. A fost deocheat băiețașul dare-ar Dumnezeu să fie sub pământ de trei stânjeni ochii care nu lasă-n pace suflete nevinovate!
Ion rămase nemișcat pe laviță cu cotul pe masă și nici nu se atinse de mâncarea ce i-o puse dinainte mamă-sa. Capul îi fierbea de gânduri negre... Într-un târziu, aruncându-și ochii pe fereastră, văzu trecând pe Herdelea. Sări în picioare, parcă l-ar fi opărit.
,,Dumnezeu mi l-a trimis!" își zise dânsul repezindu-se în ogradă, cu capul gol, ca un zănatic.
Herdelea îl zări și se opri bucuros, întrebând:
— Când ai scăpat, Ioane?... Bine că ți-a ajutat Dumnezeu... Iaca, și eu mă întorsei la slujbă... Tocmai de la școală viu, c-am dat drumul copiilor de prânz...
— Îmi moare băiețelul, domnule învățător, gemu Ion în loc de orice răspuns. Mi se prăpădește, nașule... Și dacă moare, ce s-alege de mine? Ce să mă fac?
— Ce să moară?... Așa se îmbolnăvesc copiii...
— Moare, moare, nașule, simt că moare, stărui țăranul cu atâta convingere că Herdelea își pierdu zâmbetul de pe buze.
— Atunci cheamă doctorul, finule!
— Degeaba-i, nașule... Ce să facă doctorul dacă-i mâna lui Dumnezeu la mijloc? oftă Ion uitându-se drept în ochii învățătorului cu o privire stinsă de spaimă. Asta-i pedeapsa mea, nașule... Asta-i... Nu ți-am spus eu deunăzi?
— Rău, făcu Herdelea gânditor. Dacă-i așa, e rău...
— Ș-amu eu rămân iar pe drumuri, nașule, așa-i?... Toate pământurile se întorc înapoi de unde au venit, așa-i? întrebă țăranul atârnându-și ochii pe buzele învățătorului în așteptarea unei dezmințiri mântuitoare.
— De... Bine nu-i, nici vorbă, zise Herdelea încet, șovăind. Dar nici tocmai așa de rău nu-i, cum te temi tu... Că doar ești tatăl copilului și în caz de moarte, Doamne ferește, tu ești, tata e moștenitorul... Cel puțin așa cred eu...
— Dar socrul? Vasile Baciu? se holbă Ion necrezător.
— Apoi de... și el ar putea zice multe... Că ce a dat, pentru fata lui a dat... Dac-a murit fata și ar muri și copilul, te pomenești c-o să ceară să-i înapoiezi averea... De, știu eu?... Dar mai bine să căutați să vă înțelegeți, că vezi bine cum umblă judecățile, numai cu ponoase.
Ion rămase totuși mulțumit. Dacă-i vorba de învoială, apoi înseamnă că nu-i poate lua nimeni nimic fără luptă.
În casă Petrișor plângea iar, mai dureros. Dar lui Ion nu i se părea așa de sfâșietor plânsul ca adineaori.
A doua zi veni Vasile Baciu, care auzise că copilul trage să moară. Ion îi pândi toate mișcările. Vasile Baciu era liniștit; îl mângâie puțin și sfătui pe Zenobia să pună pe pântecele umflat al bolnavului tărâțe căldicele muiate în lapte dulce de la o vacă cu întâiul vițel. Numai la plecare spuse lui Ion:
— Nu trebuia să-l înțărcați așa de micuț... Amu dacă moare, ce te faci?
Avea în privire ceva iscoditor. Ion însă răspunse nepăsător:
— Ce să fac, socrule? O să-l îngropăm... Dacă nu i-a dat Dumnezeu zile, putem noi să-i dăm?
Vasile Baciu tuși puțin, parc-ar fi vrut să zică ceva și s-ar fi răzgândit.
— Apoi pace bună! murmură dânsul scurt, ieșind. Ion începu de-acum să se gândească la înmormântare, socotind cât va trebui să cheltuiască și hotărând să-l așeze lângă Ana, că-i loc mai frumos și mai larg.
Apoi Petrișor se topi ceas cu ceas. A patra zi nu mai avu plâns, ci doar un horcăit aspru, ca și când tragi cu ferăstrăul într-un lemn prea tare... Atunci Ion aduse din Armadia pe doctorul Filipoiu. Când sosi însă cu doctorul, găsi copilul rece. Văzându-i burta umflată și vânătă ca o tobă, Filipoiu strânse din umeri:
— L-ați otrăvit cu cine știe ce bazaconii de mâncări... Dacă m-ați fi chemat până a nu se umfla, poate că-l scăpam...
După înmormântare Vasile Baciu, întunecat și posomorât, veni îndată la Ion care îl aștepta:
— Amu, ginere, să ne înțelegem omenește, zise dânsul fără mult înconjur. Ana a murit, copilul a murit... Dumnezeu să-i ierte, că-n mâna lui ni-i soarta și viața... Zestre ți-am dat destulă, Ioane. Și câtă nu ți-am dat, mi-ai luat-o tu cu puterea, c-așa ai vrut. Ai văzut că n-am zis nimic și ți-am dat tot. Că doar copilului meu îi dădeam... Nu grăiesc bine, Ioane?
Ion tăcu, cu ochii în altă parte. Vasile Baciu urmă, tot liniștit:
— Bine... Dar acuma, dacă a murit și Ana și copilul, cuvine-se ca ce-a fost al lor să se întoarcă înapoi la mine. Așa-i legea și omenia... De aceea am venit, să n-avem pe urmă sfadă și ocară...
— Da de ce să se întoarcă la dumneata ce-i al meu, socrule? zise Ion rece. Ce-i al meu, de ce să nu rămână tot al meu?
— Ce-i al tău, al tău să rămâie. Mie să-mi întorci numai ce-i al meu... Să-mi întorci pământul...
— Nu-ți mai strica gura degeaba, socrule, zău așa, ca doar ești om bătrân! râse deodată Ion, întrerupându-l.
Pe Vasile Baciu râsul îl înfurie. Se stăpâni însă și răspunse cu glasul mereu potolit, dar puțin mai gros:
— Eu am vrut să mă învoiesc cu tine, ca cu un om de omenie. Dar nu... Văd că ești tot cum te-am știut. Hoț ai fost, hoț ai rămas. Nu degeaba nu-i nici o săptămână de când ai scăpat din temniță...
— Așa-i, socrule, așa-i iar cum zici dumneata, râse Ion răutăcios. Mai bine să-mi zici dumneata mie că-s hoț, decât să-ți zic eu dumitale. Mai bine!
— Nu-i nimic, se sculă Vasile. Dacă tu nu vrei să înțelegi de vorbă bună, ai să înțelegi de rău... N-am umblat cu judecăți de când sunt, dar amu nu te mai iert de-aș ști de bine că-mi vând și cămașa de pe mine!
Ion râse mereu, însoțindu-l până-n ogradă. Dar când rămase singur, simți că îndârjirea stăpânită a bătrânului i-a cam clătinat încrederea...
Herdelea raportă din vreme inspectorului, după cum se cerea, că examenul de sfârșitul anului se va ține în Pripas în a doua duminică din iunie... Deși felicitase într-o scrisoare respectuoasă pe Horvat cu prilejul înaintării lui ca inspector, Herdelea avea totuși o frică de examenul de-acuma, cum n-a avut niciodată. Prinsese de veste că noul inspector se duce să supravegheze examenele la școlile unde i se părea că nu s-au făcut destule progrese în limba statului, și astfel era sigur că are să vie și la Pripas. Își aducea aminte de inspecția de-acum un an, de avertismentul de-atunci, și-și zicea îngrijorat:
— Scurtă-i fericirea în viața omului... Cât fusese suspendat dânsul, Zăgreanu, având altă metodă, mai mult încurcase copiii. În mai puțin de două luni, deci, ar fi trebuit să macine materia pentru un an. Își pusese el tot sufletul să vâre în mințile tinere cât mai multe cuvinte ungurești. Venea la școală de când se făcea ziuă și stătea până însera, numai să iasă bine, să poată mulțumi pe domnul inspector... Ba mai tremura și pentru Belciug care, învârtindu-se toată vremea cu biserica cea nouă, nu dădea deloc pe la lecțiile de religie.
— Ia seama, frate Ioane, că vine inspectorul la examen și o să pățim urât! îi spunea Herdelea glumeț, dar muncit în suflet de griji.
— Parcă nu mai pot eu de inspectorul vostru... Dac-ai vedea tu ce trag cu zidarii de la biserică, nici nu mi-ai mai pomeni de inspector, zău, Zaharie!
Nu se iubeau, dar nici nu se mai dușmăneau. Nu se căutau, dar nici nu se mai ocoleau și, când se întâlneau, schimbau câte-o vorbă, două despre treburile oficiale, ferindu-se totuși de-a lungi conversația și mai ales de-a aduce pe tapet ceva din daraverele lor trecute.
Sâmbătă, în ajunul examenului, Herdelea ieși cu toți copiii la pădure, aduse verdeață și flori, și împodobi școala cu ghirlande. Sosi acasă în Armadia târziu după amiază, frânt de oboseală, de-abia târându-și picioarele. Tocmai se plângea dăscăliței cât a muncit, când în fața casei se opri o trăsură și Ghighi năvăli în odaie, speriată:
— Tată, tată!... Inspectorul! Herdelea își uită deodată orice oboseală și se repezi afară.
— O, bată-l Dumnezeu, că nu te mai lasă nici să răsufli! mormăi doamna Herdelea.
Peste două-trei minute însă învățătorul intra în casă cu inspectorul.
— Te-am căutat în Pripas... Nu știam că nu stai acolo... Eu, spun drept, nu-mi pot închipui o școală bună condusă de un învățător din altă comună... Dar, în sfârșit, o să vedem mâine...
Herdelea mormăi ceva neînțeles. Când era mișcat și încurcat, vorbea foarte prost ungurește. Trase un scaun inspectorului, ștergându-l cu batista ca să nu fie cumva murdar.
— Mulțumesc, zise Horvat acrit de schimonoselile limbii oficiale în gura unui învățător al statului. Mulțumesc!... Voiam numai să te anunț că am venit înadins pentru examenul dumitale... Știu de rândul trecut că n-ai prea strălucit și vreau să văd cât progres ai făcut... Acuma însă aș vrea să găsesc pe aici un hotel sau așa ceva pentru noaptea asta...
— Avem două, domnule inspector, dar mai bine e la berăria Rahova... Curat și ieftin! se grăbi Herdelea să-l lămurească în nădejdea să scape mai curând de dânsul.
Dăscălița rămase netulburată pe canapea, lângă fereastră, cârpind niște pantaloni de-ai bărbatului, ca să nu-și mai strice hainele cele bune la cancelaria lui Grofșoru, unde avea de gând să-și reia serviciul mai temeinic îndată după examen. Ghighi, nedezbărată de spaimă, stătea cu buzele uitate într-un zâmbet timid și nu-și putea lua ochii de la inspectorul care, în orice casă de învățător, e privit ca un idol înfricoșător.
— Familia dumitale? întrebă Horvat.
— Da, da, zise Herdelea frecându-și mâinile cu respect. Mai aveam o fată, care e însă măritată, cu ajutorul lui Dumnezeu... Și un fecior... de asemenea nu-i acasă...
— Cu gospodăria, doamnă, nu-i așa? se adresă inspectorul dăscăliței cu o galanterie impunătoare. Foarte frumos! Gospodăria e cea mai frumoasă podoabă a femeii!
— Eu nu vorbesc ungurește, zise doamna Herdelea, fără măcar să ridice nasul din lucru, cu o liniște care pe bărbatul ei îl îngrozi.
— Cum?... Nu-nțeleg! se miră inspectorul.
— Pricep eu ce ziceți, dar nu vreau să vorbesc ungurește! Nu-mi place mie să mă strâmb trăncănind într-o limbă străină, când nici n-am nevoie! sfârâi dăscălița cu o superioritate zdrobitoare și strângând din buze, parcă numai gândul c-ar putea vorbi ungurește îi strepezește dinții.
Inspectorul Horvat nu înțelesese tot ce cuvântase doamna Herdelea. Vedea însă că femeia aceasta, soția unui învățător al statului, nu știe ungurește. Și era adânc indignat. Se mai întoarse spre Ghighi cu un zâmbet desperat:
— Poate că nici domnișoara nu vorbește?
— Niciodată... nu... n-am vorbit! răspunse Ghighi speriată c-o ia și pe ea la zor și schimonosind cuvintele ungurești atât de îngrozitor, că inspectorul se cutremură de durere.
— A... da, da... Dumneavoastră desigur nu vorbiți ungurește în familie? întrebă Horvat pe Herdelea.
— Nu... adică... ar fi greu... Femeile n-au de unde să... Mă rog... Băiatul însă vorbește mai abitir ca un ungur... Da... A uimit toată Armadia cum știe de bine, murmură învățătorul sfârșind cu un suspin.
Inspectorul plecă stăvilindu-și în gât revolta. După ce se sui în trăsură însă, spuse foarte grav lui Herdelea:
— Asta-i nemaiauzit, domnule! Dacă nu poți fi înțeles cu limba noastră nici în casa unui învățător, care trebuie să fie un propovăduitor sincer, atunci cum să progreseze învățământul ungar? Cum, domnule?... Ce-am văzut la dumneata m-a uimit și m-a întristat... În orice caz m-ai făcut să fiu foarte curios de examenul de mâine...
Doamna Herdelea și Ghighi avură ce ocărî toată seara pe socoteala inspectorului; învățătorul însă tăcu, nu-și prea găsi culcuș în pat, iar a doua zi, mergând în Pripas, se închină și bolborosi toate rugăciunile câte și le aduse aminte.
Când bătu ora opt, inspectorul intră în clasă, înaintea lui Belciug, care veni de-abia pe la nouă, cu urmele de zid pe haine. Examenul fu o tortură pentru învățător și elevi. Horvat se amesteca întruna, încurca întrebările și, de îndată ce un copil greșea, încrunta din sprâncene și se uita triumfător la Herdelea. Ba de câteva ori zise tare:
— Cum să știe, dacă nu cunosc limba!... Nici unul nu vorbește cumsecade ungurește! Toți se bâlbâie, se strâmbă... Scandal!...
Herdelea începu să se scuze că copiii nu pot ști perfect limba, de vreme ce n-o vorbesc acasă și că, de altfel, rezultatele nu sunt cum ar putea fi din pricină că el a fost înlocuit luni de zile cu un tânăr care venise cu obiceiuri noi. Dar, fiindcă inspectorul nici nu voia să-l asculte, se resemnă mai în urmă, își recăpătă sângele rece și nu se mai sinchisi de dânsul, examinând parc-ar fi singur cu școlarii, gândindu-se doar mereu:
— Acu fie ce-o vrea Dumnezeu din cer! Acolo-i toată nădejdea!
La sfârșit veni rândul preotului, cu religia. Copiii, înviorați, răspundeau limpede și cu glas tare, ca și când de-abia și-ar fi stăpânit bucuria că li-e îngăduit să rostească vorba pe care o pricep.
— Aș dori să-mi spună un elev pe ungurește Tatăl nostru! zise Horvat, la sfârșit, nemulțumit că nu mai auzea limba statului.
Belciug, parcă n-ar fi înțeles bine, întrebă mirat:
— Poftim?
— Zic c-aș dori s-aud Tatăl nostru în ungurește conform planului de învățământ! repetă inspectorul deodată mai sever.
— Asta nu se poate! răspunse preotul, hotărât și scurt, îmbujorându-se de mândrie.
— Cum nu se poate? zise inspectorul jignit de tonul răspunsului.
— Nu se poate, vorbi Belciug cu o franchețe care-l înălța, pentru că elevii nu știu rugăciunile pe ungurește pentru că eu i-am învățat în limba lor maternă, pentru că nici eu nu le știu pe ungurește, căci nici pe mine nu m-a învățat nimeni să le zic pe ungurește, cum n-am învățat nici eu pe nimeni!
— Mă surprinde și culoarea, și înțelesul cuvintelor dumitale, părinte! zise inspectorul Horvat grav. Legea prevede că în școlile statului religia să se predea paralel în limba maternă a elevilor și în limba oficială ungară. Vasăzică cer minimul posibil când mă mulțumesc cu Tatăl nostru. Mă rog, te-am convins?
— Domnule inspector, eu unul prefer să nu mai predau religia în școala aceasta decât să-mi pângăresc conștiinta și să zăpăcesc sentimentele credincioșilor mei! Orice să-mi cereți, domnule, dar asta nu! Măcar credința să ne rămână neatinsă! Măcar atâta drept s-avem și noi în țara asta, în care ne-am născut și s-au născut părinții noștri și părinții părinților noștri!
— Observ însă că limbajul dumitale nu se prea deosebește de cel al agitatorilor care stârnesc zâzanie între națiunea ungară unitară și ungurii de buze române? rosti inspectorul aspru, încheindu-și haina ca să-și sporească autoritatea. Țin să te previn, părinte, că statul nu dă ajutoare celor ce lucrează împotriva intereselor patriotice!
— Dacă respectul credinței mele strămoșești și împlinirea cinstită a datoriei mele de preot înseamnă agitație, domnule inspector, primesc bucuros orice urmări! Dar de la ceea ce cred că este datoria mea, nu mă voi abate, în nici un caz! declară Belciug atât de energic că Herdelea se făcu mititel de admirație și de frică.
— Bine... Foarte bine... Iau notă... Probabil că din pricina aceasta nu progresează școala de-aici deloc... Foarte probabil!... Prea bine!... Voi lua măsurile de cuviință, negreșit, murmură inspectorul înghițindu-și mânia ca să nu dea spectacol în fața școlarilor; apoi, întorcându-se brusc la Herdelea, urmă: Dumneata trebuie să fii cam obosit, nu? Se vede că ești obosit!... Câți ani de serviciu ai?
— Treizeci și doi, bâlbâi învățătorul spăimântat.
— Da? Treizeci și... A, e destul! Te sfătuiesc să ceri îndată să te scoatem la pensie!... Te sfătuiesc mult!... Vei avea o pensie frumoasă și te vei putea odihni, căci ai mare nevoie de odihnă... Vasăzică să-mi trimiți petiția! Din partea mea vei avea tot concursul să fie rezolvată cât mai grabnic!
Belciug rămase cu Herdelea în curtea școalei după plecarea inspectorului, amândoi descoperiți, în soarele vesel și fierbinte. Din clasă glasurile copiilor, dezghețate de frica prin care au trecut, veneau molcom și topite într-un zumzet de albine harnice. Stăteau tăcuți, gânditori și tulburați. Apoi deo
dată privirile lor se întâlniră și fiecare citi în fața celuilalt aceeași zbuciumare.
— E greu de tot, Ioane! S-au pus pe capul nostru să ne doboare! zise Herdelea trist și nehotărât.
— Nici pe Dumnezeu nu ni-l cruță, păgânii!... Vor să ne ucidă sufletul, nu le ajunge că ne-au încătușat limba! murmură Belciug cu o îndârjire adâncă și stăpânită.
Tăcură iar. Primejdia parcă-i împrejmuia tot mai strâns, acoperindu-i și înduioșându-i. Ochii lor se îndulciră privindu-se. Și în același timp inimile lor se umpleau de iubirea care înfrățește pe ostași în fața dușmanului.
— Și noi suntem vinovați, Zaharie! zise preotul cu glas care iartă și cere iertare.
— Greșeala iertare așteaptă, adăugă învățătorul. Își strânseră mâinile ca și când ar fi făcut un legământ.
Peste vreo două săptămâni, după examen, Ghighi stând în grădinița din fața casei, văzu o trăsură prăfoasă apropiindu-se, care i se păru cunoscută. Dar numai când se opri, începu să țipe de bucurie copilărească:
— Laura!... Pintea!... Mamă, a venit Laura!... Alergă la trăsură, se sărută de nenumărate ori cu Laura, râzând, plângând și ciripind neîncetat:
— Nici nu ne-ați telegrafiat că sosiți...
— Am vrut să vă facem surpriză...
— Te-ai mai îngrășat, Laura scumpă... și ce bine-ți șade așa!
— Tu te-ai făcut iar mai frumoasă...
— Ei, destul, destul! strigă Pintea glumeț. Mai treci de mă sărută și pe mine!
Herdelea ieși fără haină, cum era, și îmbrățișă întâi pe George, în vreme ce, în urma lui, dăscălița cu lacrimi în ochi și cu râsul pe buze murmură zăpăcită de emoție:
— O, dragii de ei... Le-o fi foame și noi n-avem nimic gata... Dacă știam, tăiam vreo doi pui... Dragii mamii, dragi!...
O servitoare dolofană coborî tacticos din trăsură cu fetița Laurei în brațe. Speriată de gălăgie, copila începu să plângă. Mamă-sa se repezi:
— Dă-o-ncoace, Ilona! Vru să o ia, dar Ghighi sări să i-o dea ei. În brațele ei însă fetița plânse mai tare.
— Nu te cunoaște, Ghighițo, de-aceea plânge, zise Laura, mândră. Să vezi însă pe noi cum ne cunoaște și cum râde! Ți-e mai mare dragul...
— Dă-mi-o mie, că eu sunt obișnuită cu copiii! făcu doamna Herdelea, luând pe micuța Maria de la Ghighi și ogoind-o: Taci cu mama tână, taci, draga mămiții scumpă și dulce...
Fetita se liniști într-adevăr, spre admirația tuturor. Herdelea profită de ocazie și-i pofti în casă, comandând militărește:
— Înainte... marș! În casă!... Ați trăncănit destul în uliță! În casă urmară noi lacrimi și mai ales se încinse o vorbăraie care nu se sfârși până la miezul nopți. Laura povestea minunății despre Pintea, Pintea despre Laura și amândoi despre odorul lor; Herdelea zugrăvi pe inspectorul care a fost ticălos la examen, dar fără a spune că i-a cerut să iasă la pensie; dăscălița și Ghighi întreținură pe Laura cu noutățile din Armadia, între care cea mai de seamă era logodna Lucreției Dragu cu profesorul Oprea... Între timp însă doamna Herdelea găsi destulă vreme să doboare trei pui mari în onoarea dragilor musafiri și să le servească la amiază un papricaș cum n-au pomenit ei nici la Bistrița.
După masă însă George stârni o furtună când spuse că chiar mâine vor să plece cu toții mai departe, la Sângeorz.
— Nu se poate! Trebuie să stați și la noi barem o săptămână! protestă Herdelea adăugând apoi cald: Că doar și noi vrem să ne fălim puțin cu voi la armadienii ăștia, ce Dumnezeu!
— La întoarcere, la întoarcere! zise Pintea neînduplecat. Acum nu-i vreme! Ceilalți ne așteaptă în Sângeorz de o săptămână!
— Care ceilalți?
Laura lămuri că ,,ceilalți" sunt Alexandru, fratele lui George, profesor în România, la Giurgiu, care a venit împreună cu Gogu Ionescu, soțul Eugeniei...
— Și Ionel, alt frate, contabil din Cernăuți, o completă Pintea. Suntem atâția frați și surori că numai tata știe pe dinafară întreg pomelnicul!... De altfel, aduceți-vă aminte, vi l-a înșirat odinioară pe îndelete...
— Au luat vila Mara și o să petrecem plăcut toți împreună, mai zise Laura. Numai să nu uităm să telegrafiem lui Titu să vie și el neapărat, deși eu i-am scris... dar ca să știe c-am sosit...
În sfârșit se învoiră și spre seară Herdelea cu George tocmiră două trăsuri pentru a doua zi, până la Sângeorz.
Călătoria fu veselă, cu opriri scurte prin toate satele, pe la cunoscuți și prieteni. Valea Someșului se strâmta mereu, șoseaua se pitula pe sub stânci și râpi tot mai piezișe, iar râul însuși gâlgâia din ce în ce mai mânios... Ulița Băilor cotește din șoseaua cea mare în mijlocul Sângeorzului, comună bogată și nesfârșit de lungă. Un pârâu gureș roade necurmat drumul ce urcă ușor printre case țărănești până ajunge la băile așezate într-un cazan împresurat de dealuri împădurite. Vile cochete sunt risipite și ascunse printre brazi bătrâni, în jurul unui dâmb ca o tidvă uriașă în vârful căruia chioșcul alb pare o tichiuță de clovn. La picioarele dâmbului, văzându-se de departe, dintr-un perete tăiat în piatră, izvorul Tamăduirii bolbocește prin guri numeroase, adunându-și borvizul într-un canal arămiu care-l duce în clădirea scaldelor. În fața izvorului e o terasă prundită, de unde pornesc zeci de cărări, păzite de brazi, spre vilele și căsuțele dimprejur. La o margine a terasei însă un hotel-restaurant nou, parcă stăpânește și ispitește toată lumea.
Sosiră pe la asfințitul soarelui în fața vilei Mara care albea cu ferestrele deschise. George strigă din uliță:
— Oaspeți primiți, oameni buni? Un căpșor frumos de femeie se ivi într-o fereastră, dar dispăru îndată cu un țipăt înăbușit:
— George... A venit George!
Într-un antreu larg, puțin întunecos, se întâlniră toate rudele și se cunoscură. Voiau să pară veseli, și totuși toți erau stânjeniți. Însuși George nu se simțea prea la largul lui cu neamurile din România; fusese aproape copil când văzuse ultima oară pe Alexandru, și chiar Eugenia se schimbase mult în trei ani. Ca să scape mai ușor, George căută să glumească și să adauge la numele fiecăruia câte-o codiță hazlie; ba la sfârșit se învârti și într-un picior, strigând:
— Ei, mai sunt rude de recomandat? Ca mi s-a urât de când nu mai isprăvesc!
Vorbele acestea li se părură atât de șugubețe că toți izbucniră în râsete care mai sparseră gheața puțin. Atunci interveni Atena, soția lui Alexandru, o femeie naltă, uscățivă, cu trăsături fine și cam reci, dar cu voce foarte caldă și simpatică:
— Bine, Georgel, se poate să uiți tocmai pe nepoții tăi?... Veniți aci, copii!... Poftiți, moștenitorii noștri dragi!... Alecu, Ionică, Zoe!...
Toți Herdelenii se aruncară asupra copiilor, înăbușindu-i în sărutări. Mai ales dăscălița, care se simțea opărită în fața atâtor necunoscuți, găsi o adevărată salvare în copii și se retrase cu ei într-un colț ca să-i mângâie.
Încetul cu încetul însă răceala se topi. Alexandru era un bărbat blând, cu ochii dulci și barbișon negru, și se împrieteni curând cu Herdelea, vorbind de școală și de unguri. Gogu Ionescu era mai bătrân, aproape de vârsta lui Herdelea, dar fiindcă nevastă-sa era prea tânără, umbla spilcuit, îmbrăcat după ultima modă, se rădea în fiecare zi, și nu purta mustăți; vorbea în fraze alese, parcă fiece cuvânt ar fi fost pentru Monitorul Oficial, deși la Cameră nu deschisese gura niciodată, fiind mameluc guvernamental. Laura și Ghighi nu mai conteneau cu frumusețea Eugeniei care, într-adevăr, avea ochi mari foarte albaștri și mângâietori, cu gene lungi și dese care, când clipeau, parcă oftau, cu o gură cât o cireașă coaptă, veșnic surâzătoare, cu obrajii catifelați care n-au nevoie de dresuri, cu talia mlădioasă, trasă prin inel, cu o rochie simplă și totuși de o ele ganță ademenitoare... Firește că și Eugenia descoperea mereu noi calități Laurei și Ghighiței, cerând din când în când și părerea soțului ei:
— Elle est ravissante, Gogule, n'est-ce pas?
Gogu aproba foarte politicos, deși el era atât de încântat de nevastă-sa, pe care o luase fără zestre și numai pentru frumusețea ei, încât toate femeile din lume i se păreau mai mult sau mai puțin slute.
George umbla de la un grup la altul, strălucitor de mulțumire, azvârlind câte-o vorbă și în sfârșit statorindu-se lângă doamna Herdelea care se mai încălzise puțin discutând de greutățile casnice cu Atena, ea însăși mare gospodină și mamă iubitoare.
În vălmășagul prezentărilor uitaseră pe fetița Laurei. Cu atât mai mult fu purtată din mână în mână, rasfățată și sărutată, până ce micuța găsi de cuviință să-și ude scutecele tocmai în brațele Eugeniei, spre marea veselie a tuturor.
— Bine că nu ți-a pătat rochia! strigă Ghighi.
— E semn bun pentru o nevastă tânără! glumi Herdelea.
— A, știi că a sosit și Ionel, zise Alexandru către George, când se mai potoli zgomotul. Noi l-am găsit aici. Zice c-a venit de vreo zece zile. Dar crezi că poți face ceva cu ursul cela? Nici măcar nu vrea să stea cu noi. Are odaie la hotel și toată ziua bate dealurile și pădurile...
În sfârșit Atena, ca gazdă, puse capăt taifasurilor:
— Acuma haideți toți în camerele voastre!... Și într-o jumătate de oră să fiți gata, că mergem să ne plimbăm nițel cu muzică, iar pe urmă vom lua masa la restaurant!... Ei, la revedere! În curând!
Peste câteva minute toți se găteau și în toate odăile se schimbau păreri despre noile cunoștințe. Toți erau încântați, afară de Gogu, care nu putea uita rochia doamnei Herdelea, croită după moda de-acum douăzeci de ani, și care se simțea jignit, deși nu voia să se arate, că străinii aceștia nu-l respectă îndeajuns.
În amurgul înăsprit de mirosuri de brad și de rășină, muzica lăutarilor răsuna alinătoare. Pe terasă și pe cărările dimpre jur furnica o lume voioasă pe care valsurile și romanțele o fermecau. La izvorul Tămăduirii era îmbulzeală de pahare, iar prin înserarea brazilor șoaptele de dragoste se întreceau și se stingeau în aerul ce înviora inimile... Într-o poieniță ascunsă grupul de neamuri dădu întâmplător peste Ionel, șezând pe o bancă, cu țigara în colțul gurii, nepăsător și liniștit. Muzica și zgomotul lumii de-abia ajungeau aici ca o adiere blândă. Îl siliră să meargă să mănânce împreună.
— De ce nu mă lăsați pe mine în pace? zise Ionel, urnindu-se anevoie. Mie nu-mi place gălăgia și lumea...
În întunericul înstelat restaurantul strălucea de lumină. Terasa mai toată era acuma acoperită de mese, iar în parfumul brazilor se amestecau mirosuri de mâncări și băuturi.
— Uite Ungureanu! strigă George tocmai când erau aproape de masa ce li se rezervase, oprindu-se. Ce faci pe-aici, prietene?
Aurel văzu pe Laura în mijlocul celorlalți, își scoase pălăria și zise încurcat:
— Bună seara, stimată doamnă! Laura răspunse dând din cap serios, urmându-și calea fără nici o tresărire. Doar când se așeză la masă se gândi zâmbind că odinioară a putut simpatiza pe băiețoiul ăsta...
Erau pe la mijlocul cinei când deodată apăru Titu pe terasă. Se uită împrejur puțin jenat, apoi, văzând masa cea mare, veni drept și salută parcă pe toți i-ar fi cunoscut de când lumea.
— Am primit târziu telegrama și de-abia adineaori am putut sosi!
Laura, care nu-l mai văzuse de la cununie, îl îmbrățișă plângând și murmurând cu drag:
— Titule! Titule! Soții Herdelea se simțiră mai mândri, observând că feciorul lor a făcut impresie bună asupra noilor neamuri.
— Aici, aici, lângă mine, că mie-mi sunt mai dragi poeții! strigă Alexandru dându-și scaunul mai la o parte.
La dreapta lui Titu ședea Eugenia, care-l privea curioasă. Titu îi sărută mâna inelată și parfumată, și așezându-se îi zise:
— Superbă soră are George, iar eu încântătoare cumnățică!
— Oprește, tinere, avântul! râse Alexandru. Să nu te apuci să-i faci curte că bărbatu-său e gelos ca un harap!
Gogu, de peste masă, zâmbi cu o nepăsare căutată, în vreme ce ceilalți râseră cu poftă. Eugenia însă se roși puțin și răspunse:
— Cu toate astea îmi place să mi se facă curte!
— Aha! aha! strigă iar Alexandru. Carevasăzică, o invitație în toată forma?... Gogule, să fii cu ochii în patru, că tânărul e primejdios!
Râsul și buna dispoziție au domnit toată seara... Titu fu găzduit, firește, tot în vila Mara. Se sculă însă mai de dimineață ca toți, să se poată plimba și să-și răcorească creierii înfierbântați de emoțiile ce i le-au stârnit oamenii din țara unde năzuia și el. Se simțea fericit și-i suna mereu în urechi mai ales graiul lor grăbit și dulce. Dându-și seama că Alexandru îl simpatiza, voia să câștige și prietenia lui Gogu care, fiind deputat, îl va putea ajuta mai ales când va ajunge și dânsul în România. Apoi Eugenia îl fermecase așa încât o și visase, dar acum trebuia să-și astâmpere admirația, zicându-și că nu-i timpul să se țină de năluciri.
La izvor se întâlni cu Ionel Pintea care bea foarte cumpătat, dintr-o ceașcă, borviz cu lapte în care înmuia chiflă.
— Asta-i cura mea, zise Ionel zâmbind silit. Porniră împreună într-o pădure deasă de molifți. Ionel nu era prea încântat, căci petrecea mai bine singur. Titu totuși se agăță de dânsul, dornic să afle ce-i în Bucovina, fiind întâiul om de-acolo cu care putea vorbi. Întrebările lui stăruitoare însă pe Ion Pintea îl plictisiră, încât în cele din urmă îi spuse răspicat:
— Dumneata vrei să mă faci să vorbesc de lucruri care pe mine nu mă interesează sau cel puțin nu mă pasionează. Eu azi sunt un simplu contabil, copleșit de muncă și care n-am nici vreme și nici poftă să mă amestec în zâzaniile politice. Orice politică mi-e indiferentă... Prostiile astea, iartă-mă că zic așa, le-am făcut pe când eram prin liceu și nu le-am mai luat cu mine în viață, să mi-o împovărez... Și pe urmă, mai cu seamă la noi în Bucovina, politica înseamnă numai ceartă, hărțuială, scandal, murdărie... mai mare rușinea! Suntem puțini și totuși dezbinați în atâtea partide și bisericuțe, încât nimeni nu se gândește la interesul general, ci toți se gândesc numai la ambițiile lor mărunte... A, mi-e și scârbă!... Eu cred că libertatea e cea mai mare nenorocire pentru poporul care nu-i copt s-o aibă. De aceea dumneavoastră aici sunteți mai fericiți, oricât vă plângeți și vă burzuluiți... Așa este, domnule! Aici ungurii, nerozi, vă sâcâie, vă persecută, vă îngenunchează — adevărat. Asta-i norocul dumneavoastră, căci asta vă face dârji, solidari și puternici. În clipa când vi s-ar da libertatea, ați face și dumneavoastră ceea ce se face la noi. Ungurii sunt proști și vă întăresc vrând să vă slăbească. V-ar distruge însă îndată ce s-ar dezlega lanțurile!
Titu rămase cu gura căscată, fără să mai poată răspunde.
— Ei, acuma ai aflat? sfârși Ionel acru. Adevărul e totdeauna dureros...
Titu murmură ceva, mai merse câțiva pași, apoi deodată îi zise bună ziua și se despărți tulburat.
— Nu se poate... Vorbe... Astea-s aiurările unui ursuz! se gândi dânsul simțindu-se totuși obosit ca după o noapte nedormită.
— Încă unul care-i cu mintea plină de fumuri! murmură Ionel singur, bucuros c-a scăpat de un tovarăș prea curios.
Titu fu posomorât toată ziua, parcă de cele ce i-a spus Ionel atârna fericirea lui întreagă. Își amintea fiece cuvânt și-l durea ca o mare nenorocire. Laura îi șopti când găsi prilej:
— Ce ai, dragă Titule? Nu fi urâcios! E vorba de viitorul tău. George a vorbit cu Alexandru despre tine și despre dorințele tale... Ia seama să nu-i indispui pe toți!
După-prânz, stând cu toții de vorbă într-un chioșc, la umbră, Herdelea povesti amănunțit rudelor câte a pățit. Voind să-și pregătească mai frumos ieșirea la pensie, o întoarse pe coarda națională, arătându-le cum toate i se trag din faptul că a luat apărarea unui biet țăran român față de samavolnicia unui magistrat ungur, apoi stăruind mai ales asupra examenului când inspectorul i-a cerut să nu mai lase pe copii să crâcnească pe românește, și sfârșind melancolic:
— Dar decât să-mi unguresc sufletul la bătrânețe și să-mi vând conștiința, mai bine s-ajung salahor muritor de foame! Mai bine!... De aceea mă și bate capul să ies la pensie curând-curând...
Rudele din țară fierbeau de indignare. Chiar și Gogu se încălzi și, când Herdelea spuse că, de-ar fi mai tânăr, s-ar duce și el în România ca Titu, numai să scape de urgia stăpânirii ungurești — se repezi însuflețit la Titu și-i strânse mâna:
— Bravo, tinere! Vino la noi, la libertate!... De ce-ai sta și dumneata între barbarii aceștia cutropitori de conștiințe!
Titu se însenină, mai cu seamă că Gogu îi oferi îndată să tragă la dânșii în Bucureștii, adăugând:
— La noi poți sta toată ziua, să mănânci și să faci poezii câte-ți place!
— Să vii negreșit la noi! O să-mi faci mare plăcere! spuse și Eugenia privindu-l cochet și convinsă că melancolia de azi a tânărului a fost din pricina ei.
Alexandru îl pofti să mai meargă și pe la dânsul, prin Giurgiu, dacă i se va urî la București.
— Să vii numai, că n-ai să rămâi pe drumuri în România! sfârși Atena.
— Cu atâtea protecții mari, ministru trebuie să ajungi, Titule! strigă Herdelea uitându-și grija lui, de mulțumire că-și vede feciorul fericit.
Într-una din zilele următoare Gogu și Alexandru, vorbind de Titu, socotiră ca ar fi poate și mai nimerit să-i găsească vreun temei oarecare, ca să nu se simtă jenat stând degeaba. Și hotărâră îndată să-l adăpostească la un ziar; Gogu, ca deputat, are să-i facă loc barem la jurnalul partidului.
— O, da, la o gazetă! zise Titu strălucind de bucurie, când află. Așa ceva visam și eu... Tocmai așa ceva...
Perspectivele trandafirii îi șterseră din creieri răspunsul lui Ionel ce-l întunecase un răstimp. Cu privirea la ținta care lucea mai aproape, viața i se părea plină de comori.
De altfel Gogu prinse dragoste multă pentru ,,tânărul cu ochii aprinși, de o lumină stranie și înălțâtoare", cum îi zicea. Umblau mult împreună, discutând politică națională și uneori chiar literatură românească, deși acasă Gogu se mândrea că n-a citit în viața lui decât numai franțuzește. Alături de Titu, deputatul se simțea cuprins de înflăcărare:
— Trebuie să mai aveți răbdare, să mai luptați, să mai rezistați! Va veni și mântuirea! Trebuie să vie!... Credeți că pe noi, dincolo, nu ne doare viața voastră de suferințe?... Voi sunteți speranța noastră, precum noi trebuie să fim speranța voastră!
— De ce nu faceți măcar un gest ca să ne încurajați? întrebă Titu pe care gândul acesta îl frământase mult.
— Vă dorim în adâncul inimii noastre, dar gura trebuie să fie mută! zise deputatul român grav. O, politica!... Ce stupid lucru e politica în lume!
Ion auzi curând că Vasile Baciu a umblat pe la un avocat din Bistrița și că l-ar fi tocmit să-i scoată toate pământurile de la ginere-său. Se spăimântă mai ales simțindu-se slăbit în îndârjirea lui de când i-a murit și copilul. Deși vedea primejdia, gândurile nu-i mai erau îndreptate numai asupra ei, ci hoinăreau neputincioase ba încoace, ba încolo. Își zicea că n-are să dea nici un petic deloc, ș-apoi îndată iarăși că n-ar fi rău să cadă la o învoială cu Vasile, să-i astupe gura... În schimb inima îi bătea mereu mai nerăbdătoare, frământată de un dor înăbușit prea multă vreme care azi stătea să izbucnească. Când îi venea în minte Florica, uita de toate, chiar și de socru-său, întocmai precum odinioară a uitat-o pe ea din pricina pământului.
A doua zi după ce află cum a fost Vasile Baciu la avocat, văzu pe Florica trecând cu demâncare la oameni, sprintenă, zâmbitoare și dându-i binețe parcă l-ar fi chemat la dânsa:
— Ce mai faci, Ionică!... Noroc bun!
— Noroc bun! mormăi el îngrozindu-se cum i se scurg ochii după ea.
În aceeași seară, venind de la câmp, se opri în poarta lui George să-l întrebe ce să facă cu socru-său? Dar în vreme ce George îi spunea și-l învăța ce credea, dânsul vedea numai pe Florica în tindă, învârtindu-se la vatră, pregătind cina, și deabia se stăpânea să nu se repeadă la ea, s-o cuprindă în brațe și s-o ducă de-aici, să n-o mai atingă nimeni, nici să nu i-o râvnească.
Ziua următoare se gândi să se ducă iar la George, dar nu mai îndrăzni de frică să nu-i vadă în ochi patima. Și, fiindcă totuși trebuia barem s-o vadă, alergă ca un smintit până ce știrici la care holdă seceră Florica și-și făcu drum prin apropiere și o zări.
Se mira și se afurisea că a lăsat-o să se mărite cu altul și că n-a luat-o el, ș-apoi se mângâia singur, zicându-și: ,,Mie mi-a fost scrisă Florica, degeaba..."
Încerca să se smulgă din lanțul ce-l strângea tot mai tare ca să-și întoarcă toate gândurile la moșia lui amenințată de îndârjirea lui Vasile. Dar când se mustra c-o să-și piardă averea pentru o muiere blestemată, cum se mustrase și altădată, acum i se adăuga în creieri, nechemată, întrebarea: ce folos de pământuri, dacă cine ți-e pe lume drag nu-i al tău? Și pe urmă gândurile se înlănțuiau. Barem de-ar fi trăit copilul, să știe și dânsul pentru cine muncește și se sfarmă... Dar așa, cui ar rămâne moșia lui, dacă l-ar strânge Dumnezeu într-o bună zi, căci omu-i trecător ca adierea vântului.
Din pricina alergăturilor zadarnice rămăsese în urmă cu munca pământului. Toată lumea isprăvise seceratul, dar el mai avea încă două holde în picioare. Numai după o ceartă mare cu mamă-sa, se urni să trimită pe Glanetașu cu trei lucrători la locul cel mai mare, iar delnița de lângă drumul cel vechi s-o doboare dânsul.
Era într-o joi. De unde muncea Ion se vedea drumul pe care treceau neîncetat femei cu coșuri și desagi, mergând la bâlciul săptămânal în Armadia. Mărul pădureț sub care născuse anul trecut Ana era încărcat de rod și făcea o umbră groasă, deși o porumbiște verde îl acoperea până-n ramuri.
Ion lucra cu o voie bună cum nu mai avusese de mult, ca și când ar fi presimțit o bucurie năvalnică. Se uita rareori spre drum, ca să nu-l ție de vorbă nimeni. De altfel pe la prânzul cel mic nu mai trecea pui de om... Începu să lege snopi și, când isprăvi și-i așeză în picioare, își aruncă ochii spre Pripas. Atunci văzu departe o femeie, venind grăbită, cu niște desagi pe umăr. Tresări și privi împrejur, bucuros că e singur cât e hotarul de mare.
— Florica! murmură dânsul apoi cu ochii spre femeia care se apropia mereu.
O sorbea cu cât se apropia și i se părea din ce în ce mai frumoasă. Florica avea o năframă albă în cap, legată ștrengărește. Îl zări și ea, mirată și cuprinsă de o strângere de inimă. Dar nu-și pierdu firea și, când ajunse în dreptul lui, îi strigă zâmbitoare:
— Am să sosesc la spartul târgului, Ionică!... De, omul cu multe griji anevoie iese din casă!
Ion ar fi vrut să-i răspundă și limba parcă i se înțelenise. Florica însă nu se opri. Și atunci îl apucă o frică cumplită că nici acuma, deși ar avea prilej bun, nu e în stare să-i vorbească, să-și deșarte sufletul... Păși spre drumul pustiu și izbucni aproape desperat:
— Unde fugi așa, Florico?... Mai stai oleacă, stai că am să-ți spun ceva... Și vino mai încoace că doar n-o să piară târgul...
Femeia parc-ar fi așteptat chemarea. Se întoarse din cale și veni spre dânsul, cu fața aprinsă, dar zicând molatic:
— Vai de mine... numai să nu mă ții mult de vorbă, Ioane, că mă omoară George...
Iar când fu lângă Ion, adăugă mai încet:
— Mă duceam să vând niște pere oarzăne, că ne trebuiesc bani... Și George nu mă lasă nici să...
Ion o privea tăcut și simțindu-se jignit că îi vorbește de George. Nevasta, ridicând ochii ei albaștri întrebători și adâncindu-i în ochii lui tulburați, înțelese, își curmă gândul și murmură gingaș:
— Ce vrei, Ioane?... Bărbatul zise, cu dinții strânși, înfricoșat parcă să nu-i zboare spre dânsa tot sufletul înnebunit de patimă:
— Mai odihnește și tu... De ce nu vrei să te odihnești? Privirile lor se împleteau fermecate. Florica șopti mai domol:
— Îs grăbită, Ionică... zău așa... Lasă-mă... să-mi văd de drum... zău așa...
Dar în același timp pășea alături de Ion, cu umărul lipit de umărul lui. Trecură prin porumbiște și se opriră sub părul pădureț unde sumanul bărbatului era așternut pe jos la umbră, ca un culcuș pregătit înadins. Se așezară privindu-se în ochii strălucitori de o fericire mult așteptată. Ion vru să-i impute că i-a pomenit de George, suflă greu pe nas și deabia putu gâfâi:
— Ehei, Florico...
— Uf, ce cald mi-e... m-a topit căldura, zise femeia dând mai la o parte desagii cu pere. Dar aici e bine că-i răcoare... zău așa... răcoare...
— Răcoare, bâlbâi Ion în neștire peste câteva clipe. Apoi tăcură, ascultându-și bătăile inimii. Apoi Ion, brusc ca o fiară, o cuprinse de subsuori și-i mușcă buzele. Apoi Florica se lăsă pe spate, moale, gemând...
— Tot a mea trebuie să fii tu! zise bărbatul pe urmă când Florica își lega năframa, gata de plecare. Să știi de bine că fac moarte de om și tot a mea ai să fii!
— Ei, Ionică, multe zice omul! răspunse femeia fără să-l mai privească. Când s-a putut, n-ai vrut; când vrei tu, nu se mai poate!
Ion rămase șezând pe suman, cu ochii după Florica ce se pierdea prin porumbiște.
— Ba se poate, murmură singur, ca o încurajare. Să știu de bine că...
Își reteză deodată vorba. Frunzele mărului foșneau ca o imputare. Și imputarea îi aducea aminte de Ana. Sări în pi cioare parcă l-ar fi înțepat o viperă. Nu mai îndrăzni să se uite spre mărul sub care, acum un an, cealaltă i-a născut copilul. Se duse la seceră, fără a întoarce capul, ca și când din spate l-ar fi amenințat o mână nevăzută.
Florica se depărta pe drum legănându-se mândră în șolduri. Inima lui Ion tresălta de noi fiori, în vreme ce buzele-i șopteau dârz:
— Ba se poate!... Să știu de bine că fac moarte de om!
