Sarutarea

584 2 0
                                    

— Nu le-ar ajuta Dumnezeu și Maica Precista! Bată-i mânia și urgia cerului, cum te-au batjocorit ei pe tine! blestemă doamna Herdelea când află osânda.
     — Vai de mine, ce-o să zică lumea că tata va ședea în temniță ca și Laurenț din Bârgău! Cum să mai scot eu capul în lume. Doamne! se văieta Ghighi, sigură că la serata din octombrie vor ocoli-o toți dansatorii.
     Învățătorul încercase dintru întâi să se arate nepăsător și să se fălească chiar că are să învețe el pe domnii de la tribunal cum se împarte dreptatea... Dar sub zâmbetele lui silite, în privirea lui tristă, ca și în toată înfățișarea lui umilită și îndurerată, se vedea o înfricoșare atât de stăpânitoare că însăși doamna Herdelea, cât era de procletă la supărare, îl cruță instinctiv, vărsându-și focul numai asupra celor ce au judecat așa de ticălos în Bistrița.
     — Te pomenești că mă mai suspendă și din slujbă! gemu Herdelea, dar abia a treia zi. Asta ar pune capac tuturor mârșăviilor!
     — O s-ajungem pe drumuri, văd eu bine că acolo o s-ajungem, din pricina unui țărănoi mișel căruia i-ai făcut numai bine! izbucni mai revoltată dăscălița, împărțindu-și de-acuma afuriseniile între Ion și ungurii de la tribunal.
     Vestea condamnării lui Herdelea s-a răspândit ca păcatul prin Armadia și de-acolo mai departe prin toate satele dimprejur. Mulți îl compătimeau, dar mai mulți spuneau în gura mare:
     — Iată cum bate Dumnezeu pe renegați!... V-aduceți aminte cum a umblat contra lui Grofșoru, la alegeri? Acum uite răsplata ungurilor! Să-i fie de învățătură!
     Când îl văzură însă prin Armadia, adus puțin de spinare, cu părul mai alb, cu ochi blânzi și sfioși, căutând un locșor unde să muncească dacă s-ar întâmpla să fie suspendat, chiar și Grofșoru îi strânse mâna iertător și întrebându-l ce mai face Titu.
     Herdelea nu mai nădăjduia acum nimic bun. Era sigur că va fi suspendat și că nici de închisoare nu va scăpa. Se obișnui cu gândul acesta, cum se obișnuiește omul cu orice durere în viață. Numai ceea ce va urma după acestea îl îngrozea și-l gonea pe drumuri neîncetat întru dibuirea unui adăpost de vreme rea. În așteptarea suspendării și venind mereu acasă cu mâna goală, cu sufletul amărât de umilințe, căuta să fie vesel și încrezător; povestea cu amănunte cât de bine l-a primit cutare și cutare, care i-a oferit tot sprijinul, și cât e de sigur că toată nenorocirea aceasta e spre binele lui. Ceasuri întregi se sfătuia cu dăscălița cum ar fi mai potrivit să facă: să se mute în Armadia, să intre la cutare avocat sau în cutare birou, ori să rămână pe loc până i se va ridica suspendarea, ceea ce nu poate dăinui mai mult de două, maximum trei săptămâni sau, în cazul cel mai rău, o lună de zile. Dar pe când doamna Herdelea se însuflețea cu încredere, inima lui se zbătea ca o bucată de carne vie pe tocător, gândindu-se cum a bătut până acuma zadarnic la toate ușile.
     Într-una din zilele acestea sosi pe neașteptate Laura, singură, căci Pintea nu putea lipsi nici un ceas din Vireag, fiind tocmai vremea începerii anului școlar pe care voia să-l inaugureze cu mare pompă românească.
     — M-am repezit pentru o săptămână... Îmi era dor de toți! zise Laura după ce schimbă cuvenitele îmbrățișări și lacrimi cu fiecare în parte.
     Din primele ei cuvinte însă simțiră toți că Laura nu mai este cea de odinioară. Mai era ea bună, blândă la vorbă, dar fără a mai fi pasionată de micile nevoi și preocupări care cimentează și învederează unirea familiei. Știrea despre rezultatul procesului n-a mișcat-o atât de mult cât se temeau ei. Înainte ar fi jelit și s-ar fi chinuit săptămâni în șir; acuma clipi doar din gene de câteva ori.
     — Greu va fi dacă te va suspenda, tată... Eu ți-am spus, adă-ți aminte, de multe ori, să nu te tot amesteci în treburile altora și să-ți vezi mai bine de necazurile dumitale... Acuma, ce-o să se aleagă de casa asta, bunul Dumnezeu știe! zise ea cu un glas atât de rece încât Herdelea se simți mai rușinat ca în fața unui străin și nici nu-i mai răspunse.
     De altfel ea începu îndată să vorbească de George, lăudându-l până în cer, de greutățile lor, de planurile și speranțele lor... Când își aduse iar aminte că-i în Pripas, la părinții ei, căută pricină lui Herdelea pentru că n-a votat pe Grofșoru, spunând că și George a aflat și e supărat că socrul său e un renegat. Ba mai târziu, aprinzându-se mai rău de indignare, găsi că bine i-au făcut ungurii de l-au osândit și c-așa trebuie să pățească toți renegații.
     Herdelea avu o clipă de mânie, dar și-o stăpâni repede. Așa-s copiii când cresc mari și se înstrăinează. Parcă el n-a fost așa? S-a dus la înmormântarea tatălui său, dar nu s-a deranjat niciodată să-l vadă cât a zăcut, șapte săptămâni. Și doar era numai colea, al patrulea sat. Pe maică-sa, de câte ori vine pe aici, o cinstește cu rachiu dulce. Încolo parcă nici n-ar fi. Grijile și dragostea le păstrează cu zgârcenie pentru căminul lui. Atunci ce să se mire că pe Laura n-o mai dor durerile lui?... Asta-i viața. E tristă. Cine să-i schimbe rostul? Viața trece peste cei bătrâni, peste cei slabi. Viața e a celor tineri și puternici. Egoismul e temelia vieții.
     Laura era însărcinată și se lăuda că are sarcină grea. Strâmba mereu din nas, se văita că-i vine rău și cerea povețe doamnei Herdelea cum să se pregătească pentru naștere... Ghighi se sfia în fața ei și-și potolea anevoie avânturile zburdalnice.
     — Mult te-ai schimbat, îi zise cu o foarte ușoară imputare în glas.
     — Da, simt și eu, răspunse Laura cu mândrie neascunsă. N-aș mai putea trăi acuma cum am trăit înainte. Mă și mir cum am putut trăi aici, fără a cunoaște pe George atâta vreme!
     — Și când te gândești că nici nu-l iubeai și că tata și mama aproape te băteau să nu-l respingi!
     — Fiindcă aveam gărgăuni în cap și-n inimă...
     — Dar Aurel? întrebă Ghighi deodată.
     — Copilării de care râdem deseori cu George, zâmbi Laura. O, mult m-am schimbat, bine spuneai tu. Fata nici nu trăiește până se mărită. De aceea trebuiesc stârpite fumurile din mintea fetelor... Altceva e viața! adăugă ea cu o însuflețire subită, cu mâinile încrucișate pe pântecele ce i se rotunjea ușor sub halatul de lână, roșu și cu broderii negre. Și copilul, murmură apoi. Copilul! Parcă de-abia acuma am și eu o țintă în lume!
     Se duse o singură dată în Armadia să vadă familia Filipoiu, nașii ei. Pe urmă, de-a treia zi, începu să se plictisească și să-i fie dor de George. A cincea zi se cărăbăni, luând și pe Ghighi, ca să fie alături de ea când îi va sosi ceasul. Ghighi umplu de plâns trei batiste la plecare. Laura însă nici nu lăcrimă.
     Bătrânii răsuflară ușurați când au văzut-o dusă.
     — Nu mai e a noastră, am pierdut-o! zise Herdelea rămas singur cu baba lui.
     — Așa-s copiii cei răi și nesimțitori, mormăi dăscălița, strivind între gene două lacrimi de amar.
     În vatră sâsâiau lemnele verzi puse ca să țină focul. De afară, pe geamurile ude, străbătea lumina cenușie, ploioasă, aducând în casă priveliștea câmpului zgribulit și pleșuvit, a satului oploșit sub pavăza bolbocirilor de fum albăstrui. Ceasornicul, agățat în perete sub portretul împăratului, țăcănea aspru, aproape amenințător. Herdelea, pe canapeaua veche, se uita gânditor pe fereastră, cu pipa stinsă în colțul gurii. Dăscălița, lângă cuptor, pe un scaun cu speteaza înaltă, cu brațele strânse pe piept, asculta dusă vâjâitul vântului de toamnă. Și amândoi parcă auzeau cum trece vremea peste ei, fără a se putea împotrivi, cutremurându-se doar uneori ca și când ar fi frig în odaie.
     — Urâtă vreme! șopti într-un târziu învățătorul domol, înfricoșat parcă să nu deștepte sau să nu tulbure zgomotul surd și neîndurat al unei mașini ce nu se oprește niciodată.
     Glasul lui însă păru doamnei Herdelea atât de dulce încât zâmbi. Locul negru al unui dinte pierdut acum doi ani o înfrumuseța în ochii învățătorului care-i răspunse tot cu un surâs blând, resemnat. Și zâmbetele lor, unite, înveseliră îndată casa răspândind prin toate colțurile o căldură înviorătoare. Se pomeniră vorbind de lucruri vechi, uitate, din tinerețea lor. Prezentul, cu nevoile și deșertăciunile lui, se topi ca un vis urât în vraja amintirilor... Herdelea se apropie de vatră, își dogorî mâinile la foc, mângâie obrajii zbârciți ai femeii lui, o sărută ușor pe frunte și zise oftând:
     — Ei, băbucă, băbucă, tot noi bătrânii... Un ciocănit aspru în ușă făcu pe Herdelea să sară fript, ca un îndrăgostit surprins de mama iubitei... În odaia plină de căldura trecutului intră, ca o vijelie care strivește tot în cale, Ion Glanetașu cu vestea c-a primit sentința.
     Ion cerea mereu învățătorului să-l îndrepte cum să facă să ia asupra lui cele opt zile de închisoare. El era împăcat și nu-i păsa de condamnare. Se bucura chiar c-a scăpat de o grijă și se va putea ține numai de necazul lui cu Vasile Baciu. Fiindcă se fixase ziua înfățișării lor la judecată, Ion începea să aibă visuri urâte: ba că s-a bătut cu socrul său și a rămas dedesubt, ba că Grofșoru l-a părăsit și a trecut de partea lui Vasile, ba că Ana a cerut despărțenia și s-a mutat la tatăl ei, cu copil cu tot, lăsându-l pe el cu buzele umflate... Mai ales cel cu Ana i se înfipse în cap ca un șurub. Iar când Herdelea îi spuse c-ar fi rău dacă Ana s-ar despărți de dânsul, își schimbă purtarea față de ea, trecând deodată de la bătăi la mângâieri și răsfățuri, încât și vecinii se întrebară: ce-o mai fi plănuind feciorul Glanetașului?
     Pe Ana însă dragostea lui n-o mai putea încălzi. Între dânșii parcă se ridicase un zid de piatră așa de înalt că nici o mână omenească nu l-ar mai fi putut dărâma. Acuma era pătrunsă până în măduva oaselor că ea nu e decât o unealtă în mâinile bărbatului în care-și pusese toată iubirea și chiar viața. Conștiința aceasta o făcea nepăsătoare. Trăia, dar fără nici o nădejde, privind viața ca o povară. Muncea din greu, neîncetat, ca o mașină stricată care se învârtește singură, duduie și se mistuie până ce într-o clipă neașteptată se sfărâmă zgomotos.
     Era sfârșitul toamnei, cu lapovițe friguroase, cu fulguiri de zăpadă din ce în ce mai dese. Zenobia pierdea vremea prin sat, pe la femei, bârfindu-și nora ori pe alți oameni de treabă. Glanetașu își petrecea veacul pe la cârciumă, mai cu seamă de când a murit Avrum, căci ovreica îi dădea rachiu pe datorie. Ion, din pricina harței lui cu Vasile Baciu, mai mult se găsea pe drumuri decât acasă. Astfel Ana rămânea mereu singură, cu copilașul care era rău, și cu Dumitru Moarcăș, care-i mai dădea câte o mână de ajutor și se plângea că Paraschiva nu-l cheamă acasă și că va pieri printre străini. Cu Dumitru se învoiau. Nu schimbau nici trei vorbe toată ziua. Bătrânul era ursuz, boscorodea singur, vrăjmășea găinile și le hâșâia de zeci de ori din tindă în ogradă. Iubea însă pătimaș copilul și-l legăna și-l giugiulea ca o doică. Ba de câteva ori cât p-aci să se bată cu Ana ca să-l lase să-l înfeșe dânsul. De altfel, de când se adăpostise în casa Glanetașului, slăbise mai tare, tușea și mocnea ca un tăciune gata să se stingă.
     Într-o zi însă Dumitru prinse atâta chef de taifas, că Ana nu mai știa cum să se cotorosească de el.
     — Ce-i, vâjule, de-ți umblă gura ca o moară stricată? îi zise nevasta în cele din urmă, scăldând copilașul. Ia seama că nu-i a bine. Ți-o fi venit ceasul morții...
     — Mi-o fi venit, de ce nu? rânji bătrânul la picioarele albiei, gâdilând cu degetul tălpile copilului care gâgâia mulțumit, cu ochii închiși, în apa căldicică. Las' să-mi vie că am trăit destul...
     — Ia mai lasă-n pace copilul, moșule, și dă-te la o parte că tot te stropesc!
     Dumitru se așeză pe laviță, tăcu și apoi se porni să-i povestească din fir în păr pățania lui cu țiganii, pe care-i plăcea mult s-o povestească oricui îl asculta. Ana nu-l lua în seamă, dar aceasta pe el nu-l împiedica să-i mai spuie și alte întâmplări din viața lui, râzând copilărește, parcă, istorisind, s-ar fi reîntors aievea în tinerețea-i veselă și fără griji.
     După-amiază, cu toate împotrivirile Anei care se necăjea că o încurcă în casă de nu-și poate vedea de treburi, îi trăsni prin cap să se radă. Atârnă o oglinjoară, pătată de muște încă de azi-vară, de bumbul cercevelei de la fereastră, luă apă caldă într-un blid, îl puse binișor pe laviță; agăță cureaua de la cioareci în țâțâna geamului și petrecu prelung briciul ruginit, încercându-l în câteva rânduri pe niște fire de păr smulse de după ureche. Pe urmă, cu săpunul ce-l întrebuința Ana la scalda copilului, își mângâie ușor barba și începu să se frece aprig prin părul aspru și rar ca țepușele... Și toată vremea gura îi torăia verzi și uscate cu atâta voioșie că mai târziu și Ana se însenină și, dând țâță copilului, întoarsă cu spatele spre el, se întinse la vorbă.
     — Acu ce te mai razi și dumneata, că doar ești bătrân și nu mai umbli după fete, îl întrerupse femeia cu milă.
     — Eu nu mai umblu, dar după mine umblă una... una cu o coasă mai ascuțită ca briciul ăsta... Umblă și umblă, și numai un semn așteaptă ca să facă hârș! și să mă ducă drept în fața lui Dumnezeu, să mă judece cum și ce am dres în lumea pământească, mormăi Dumitru puțin ciudat, ca un dascăl care citește la prohod.
     — Și nu ți-e frică de moarte, moșule? întrebă Ana întorcând fața spre el.
     — De ce să-mi fie frică, fata moșului?... Omul trăiește ca să moară. Și cum trăiește așa moare. Dacă trăiește rău, moartea-i bună și blândă ca o sărutare de fată mare. Dacă trăiește bine, ehehe, atunci și moartea-i rea și coasa nu taie și te chinuiește și te sucește mai dihai ca-n pântecele iadului...
     — Avai, cum vorbești! făcu nevasta așezându-se pe marginea patului și legănând copilul adormit.
     Seninătatea cu care vorbea Dumitru despre moarte o nedumerea. Sătul trebuie să fie de viață cine e atât de pregătit de moarte. Pe ea gândul morții și azi o mai spăimânta și-i amintea pe Avrum, în șură, cu fața-n sus, părăsit și chinuit chiar după ce a trecut în lumea cealaltă.
     — Te doare rău când mori? întrebă ea iarăși, cu ochii mari. Dumitru își clălbucea mereu barba. Acum se opri și se uită lung la Ana.
     — Nu știu, răspunse apoi ridicând din umeri. Poate că nu doare...
     — Dar când te naști, de ce suferi?
     — Când te naști?... Da cine știe dacă suferi? Apoi așa nu știe nici omul când moare. Numai Dumnezeu știe! murmură bătrânul sculându-se în picioare și începând să-și radă falca stângă încetinel, căci îi tremura tare mâna.
     Ana rămăsese gânditoare, cu mâinile în poală. I se păreau atât de stranii și totuși atât de adevărate vorbele moșului, încât îi era rușine că până azi de-abia l-a luat în seamă. În odaie nu se mai auzea decât hârjâitul briciului și sâsâitul focului în vatră... În tindă porni deodată să cotcodăcească o găină mânioasă. Ana tresări, se gândi că are să se trezească copilul, apoi c-ar trebui să vadă câte ouă s-au adunat în cuibar, pe urmă c-ar fi bine să meargă să dea drumul găinii, căci ușa tinzii e închisă... Dar nu se mișcă din loc. Cu ochii pironiți în spatele moșneagului, asculta scârțâitul briciului și-i plăcea zgomotul acesta așa de mult că îndată nu mai auzi nici găina, nici vântul care zgâlțâia ferestrele, nici picurii de ploaie care pliceau în geamuri.
     Dumitru se întinse brusc din șale și se întoarse spre ea cu fața jumătate rasă, jumătate umflată de clăbuci albi.
     — Anuță, Anuță... mor! bâlbâi dânsul lăsându-se pe laviță, cu briciul deschis ca o furcă în degetele dreptei și cu un surâs blând în privire.
     Femeia sări năucă în picioare, fără să înțeleagă bine.
     — Lumânare... șopti mai încet moșneagul. Gura îi rămase deschisă, neputându-și sfârși gândul. Ana îi văzu toți dinții de deasupra și gingiile goale dedesubt, strânse parcă într-un râs nepăsător.
     — Moșule... vai de mine! bolborosi nevasta zăpăcită și fulgerându-i prin minte: ,,Zice că moare și parcă râde!..."
     Apoi deodată fugi afară, în ogradă, în ploaia bătută de vânt, lăsând ușile deschise larg și frângându-și mâinile se porni să țipe desperată:
     — Tulai!... Săriți!... Tulai!... Moare!... Tulai!... Găina zbucni afară din tindă, cotcodăcind speriată, și se repezi tocmai în vârful gunoiului din dosul casei... Floarea lui Macedon Cercetașu, de peste drum, auzi țipetele Anei și veni îndată crezând ca iar a bătut-o Ion.
     — Moare... moare badea Dumitru! strigă Ana mai potolită puțin la apropierea unui suflet omenesc.
     Găsiră pe Dumitru rece, rostogolit jos de pe laviță. Mâna dreaptă cu briciul o ținea în sus, parcă în clipa când a căzut s-a ferit să nu se taie. În ochii holbați, cu lumina înghețată, rămăsese înscrisă o dorință mare, iar pe buzele întredeschise parcă mai flutura șoapta ,,lumânare". Floarea se cutremură, se închină și zise:
     — Aprinde fuga o lumânare!... Doamne ferește! A murit ca un păgân, fără lumânare!
     Până aprinse Ana o lumânărică de ceară, cealaltă se căzni să-l ridice pe laviță. Nu izbuti.
     — E greu ca bolovanul, Doamne iartă-mă! murmură ea făcându-și iar cruce.
     Peste câteva clipe sosi și soacra primarului, din vecini. Îi luară briciul din mâna înțepenită și apoi, toate trei, îl așezară pe laviță, cu lumânarea aprinsă la căpătâi. Macedon Cercetașu, picând mai târziu, se grăbi să radă obrazul pe care mortul nu mai apucase să și-l radă singur.
     Pe urmă încetul cu încetul casa se umplu de femei și bărbați. Tocmai când se sfătuiau cu toții cum să-l scalde și să-l îmbrace, năvăli și Paraschiva, o femeie c-o față ce parcă mereu râdea, deși veșnic era mânioasă și trântea și răbufnea ca un voinic.
     — Vasăzică-i adevărat c-a murit, ai? zise ea înghesuindu-se printre oameni. Nu degeaba i-am spus eu c-o să-l trăsnească Dumnezeu, nu, nu! Uite-l că s-a prăpădit ca cerșetorii, de încurcă lumea și după moarte!... Dar oare cum o să-l duc eu de-aici, păcatele mele!
     În fața mortului începu să bocească foarte jalnic, fără lacrimi, ca să arate lumii durerea ei mare. Boci astfel câteva minute, frecându-și ochii cu pumnii până-i roși, și strâmbânduse ca o maimuță indignată. Apoi, deodată, se opri, oftă cu poftă și zise în gura mare:
     — Vai de mine ce-am mai plâns!... Uf! M-a apucat și durerea de inimă!
     Și pe urmă îndată păși lângă mort și-l căută prin buzunarele pieptarului de oaie. Găsi bășica de tutun de care atârna scobitoarea pentru luleaua ce se ascundea în celalt buzunar. Ridică pieptarul și deschise chimirul, dar nu-și putu vârî mâna. Îl descheie încet, puse șerparul pe masă și, scormonindu-l bine, dădu peste un bilet de cinci zloți, învelit într-o hârtie boțită. Răsturnă chimirul, îl întoarse pe dos și, nemaidescoperind nimic, sări țipând:
     — Uitați-vă, oameni buni, cum și-a bătut joc de mine care l-am strâns de pe drumuri și l-am spălat și l-am îngrijit ca pe-un om de omenie!... Uitați-vă! Cinci zloți!... A vândut jidovului bunătatea de căsuță, a băut bănișorii și eu am rămas cu cinci zloți pentru toată truda mea cea mare!
     — Taci, lele Paraschivă, că-i păcat... Paraschiva se aprinse și mai avan și, zărind pe Ana, se năpusti la ea:
     — Să tac, ai?... Să tac, că vouă ce vă pasă dacă i-ați luat ce-a fost mai bun!... Nu vă satură Dumnezeu, de râvniți și la sărăcia altora, dare-ar Dumnezeu să vă îngropați cu ce i-ați luat!
     Ana roși și nu putu răspunde, îndârjind mai rău pe Paraschiva, care răcni:
     — Mi-ați furat bănișorii, tâlharilor! Mi-ați mâncat sudoarea bătrâneții, nu v-ajute Maica Domnului și...
     Intră Ion, venind din Armadia, necăjit, căci Grofșoru îl gonise și-i spusese să nu mai calce pe la dânsul până-n ziua procesu
     lui; pe drum aflase c-a murit Dumitru și se supărase mai tare gândindu-se că va trebui să cheltuiască cu înmormântarea. Paraschiva deschise gura să-l ocărască și pe dânsul...
     — Ieși afară, becisnică! mârâi Ion scurt, apucând-o de spate și repezind-o tocmai în ușă.
     Paraschiva se opri și în tindă, și-n ogradă, și-n uliță, și se răcori afurisindu-i în toate chipurile, dar în sfârșit se cărăbăni, înnodând bancnota în colțul năframei și punând-o bine în sân, mulțumită totuși c-a putut salva măcar atâta și că i-a înjurat cum li se cuvine.
     Ion înnegri de necaz aflând că Paraschiva a găsit cinci zloți în chimirul mortului și era mai să plesnească pe Ana c-a lăsat-o să-i șterpelească. Dar Ana nu se mai sinchisea de amenințările lui. În urechile ei răsunau vorbele moșneagului și-n ochi păstra numai înfățișarea lui senină și mulțumită din clipa morții...
     Iarna veni brusc ca o furtună. Tot pământul se albi într-o singură noapte. Pe urmă dădu un ger cumplit de pârâiau gardurile înghețând, iar focul în vetre trosnea și scuipa scântei. Zăpada cădea mereu, când în fulgi grei, leneși, care întunecau văzduhul, când în bobițe mărunte, aspre, vâltorite de viscole năprasnice.
     Într-o zi, când ningea mai vrăjmaș, pe la prânzul cel mic, Vasile Baciu, îmbrăcat cu cojocul alb de oaie, cu căciula albă de miel înfundată până pe ochi, ieși din casă, hotărât să sfârșească cu Ion. În viața lui, deși era om aproape de cincizeci de ani, n-a umblat pe la judecăți; ș-acuma poimâine are înfățișare cu ginere-său. S-a ținut, s-a împotrivit, că doar-doar îl va înmuia. Cu cât se apropia însă sorocul, cu atât frica-i se încuiba în inimă. S-ajungă el la bătrânețe să-l mănânce procesele și avocații! I se părea o rușine nesuferită. Numai derbedeii bat drumurile judecătoriilor. Mai bine să-și dea și sufletul din oase decât să mai meargă așa înainte.
     Se opri la poarta Glanetașului și, oftând o dată greu, strigă:
     — Măi Ioane!... Ioaneeee!... Acasă ești? Nu-i răspunse nimeni. De sub acoperișul de paie care gemea de povara zăpezii de două palme, de sub streșinile tivite cu țurțuri sclipitori de gheață și prin crăpăturile ușii închise răbufnea un fum vânăt ce se împrăștia îndată în șuierele viscolului. Trecu un răstimp bun. Apoi în ușa tinzii se ivi Ion, în capul gol, întrebând:
     — Cine-i?
     — Eu, eu, făcu repede Vasile. Ia hai cu mine, Ioane, până-n Jidovița! adăugă pe urmă, după o scurtă șovăire, cu un glas parcă vorbele îl înecau.
     Ion stătu câteva clipe nedumerit.
     — Da ce-i cu Jidovița? grăi dânsul, privindu-l bănuitor.
     — Vii ori nu vii? se răsti atunci Baciu peltic din pricina mustăților înghețate. Că n-am vreme acum să mă sfădesc cu tine...
     — Bine, socrule, stai că viu! răspunse Ion dispărând un minut, în vreme ce bătrânul se înțepeni în mijlocul drumului, rezemat în bățul ce nici nu se vedea de sub cojoc.
     — Hai că-s gata! murmură ginerele revenind cu sumanul între umeri.
     — Hai! Se măsurară o clipă cu priviri dușmănoase. Apoi porniră vajnic ca doi oameni care se duc într-o bătălie pe viață și pe moarte. Ninsoarea aspră îi plesnea peste obraji, îi înțepa în ochi, iar vântul le sâsâia în urechi, amenințător. Mergeau alături, cu pași întinși, pândindu-se cu coada ochiului parcă s-ar fi temut unul de altul. Zăpada scrâșnea sub opincile lor. Hotarul întreg era alb ca un giulgiu curat; numai ici-colo câte-un pom pădureț înnegrit de frig își frângea trupul cerând ajutor... Cișmeaua Mortului se făcuse o încolăcitură de gheață peste care o vinișoară verzuie de apă se prelingea totuși înfruntând gerul. Pădurea Domnească, gâtuită de omăt, cu copacii desfrunziți, goi și subțiri, plângea și gemea, implorând parcă mila celor doi bărbați ce mergeau suflând greu, tăcuți, cu fețele năpădite de promoroacă.
     Ion ghicise că socrul său caută o învoială și se gândea mereu să nu-l biruie cu vreun nou vicleșug. Ar fi vrut să-l descoase, dar îngrijorarea nu-i dădea răgaz să găsească cuvintele potrivite... Apoi Vasile Baciu tăcea și uneori mormăia ca un urs scormonit din somn. Acum îi părea rău că s-a pornit să-și dea averea de bunăvoie și, apropiindu-se de Jidovița, îl bătea gândul tot mai stăruitor să se întoarcă acasă și să lase să hotărască judecata. Vântul sufla din față și-l zgâlțâia parcă înadins și-l îndemna să-și ia seama până mai e vreme.
     Sosiră la ultima cotitură de drum. Se iveau coperișurile încărcate de zăpadă și mai ales casa cea dintâi pe mâna dreaptă, înaltă, cu ferestre mari, cu pereții galbeni. Era casa notarului și cancelaria comunală. Vasile Baciu simți o strângere cruntă în inimă și se opri brusc. Din hornul înalt, subțire, se ridica un nour de fum gros și negricios pe care nici viscolul nu-l putea împrăștia, ci trebuia să-l învârtească mai întâi și apoi să-l trântească, uluit, pe coasta de mesteacăni ce pornea pieziș chiar din spatele casei. Vasile suflă pe nări, se uită furiș după Ion care-l întrecuse cu vreo doi pași, fără să bage de seamă că s-a oprit, și apoi porni iar înainte bombănind furios.
     Când să intre în Jidovița, ginerele întrebă cu glas foarte răgușit:
     — Da unde ne ducem, socrule? Vasile Baciu mai făcu câțiva pași, fără a-i răspunde, și pe urmă cârni în curtea cancelariei, urmat de Ion. Urcară scările de piatră scuturându-și opincile. În coridorul larg vântul adunase un noian de omăt. La ușa cu geam Vasile se opri. Vru să ridice mâna să apese clanța și parcă mâna-i era moartă ori clanța aprinsă. Își scoase căciula și o bătu de genunchi. Se liniști și deschise totuși.
     Intrară în biroul practicantului, care servea și drept cancelarie pentru țărani; în odaia notarului nu se primeau decât domnii și fruntașii satelor ce țineau de circumscripție.
     Rămaseră amândoi lângă ușă, scuturându-se întruna de zăpadă. În birou era numai practicantul Hornstein, încovoiat peste un registru în care scria cu o gravitate solemnă și cu obișnuita-i tremurare din cap, și straja din Sărăcuța, lângă soba de teracotă, încălzindu-se când în spate, când în față.
     — Trebuia să vă scuturați afară, nu să umpleți cancelaria de omăt! mormăi practicantul într-un târziu, strâmbând mândru din nas și fără a ridica ochii din registru.
     Vasile Baciu vru să vorbească, dar nu știa cum să înceapă, încurcat mai rău de dojana funcționarului. Tăceau toți. Se auzea scârțâitul chinuit al peniței practicantului și bâzâitul unei muște mari, trezită din somnu-i de iarnă, care zbura speriată de pe un perete pe altul, negăsindu-și locul.
     — Ce poftiți? vorbi Hornstein după o pauză lungă, mângâind cu tamponul și privind cu admirație ceea ce scrisese. Pe urmă întoarse pagina cu băgare de seamă și o netezi cu palma. Capul îi tremura mereu, buza de jos, mai groasă și scoasă în afară, se subția o clipă, mușcată de niște dinți foarte albi, în vreme ce, după ureche, tocul amenința întocmai ca o suliță gata să străpungă. Iute, iute, că eu n-am vreme să aștept până deseară! Trebuia să vă socotiți de afară ce vreți, îi grăbi practicantul, luând tocul de la ureche și potrivindu-l între degete.
     — Domnul notar nu-i acasă? întrebă Vasile cu o licărire de nădejde că poate lipsește notarul și astfel nu va mai da nimic.
     — Domnul notar are de lucru... Puteți să-mi spuneți și mie ce vreți, zise Hornstein, jignit că țăranii mai întreabă de notar, deși îl văd aci pe dânsul care cunoaște lucrările de birou tot așa de bine ca și Stoessel.
     Se făcu iar tăcere. Vasile Baciu se muta de pe un picior pe celalt, muncit de gândul să iasă afară, să lase toate baltă, întâmplă-se ce s-o întâmpla. Totuși zise pe urmă:
     — Am face un contract, domnișorule... așa... un contract...
     — Bine. Stai jos! pufni practicantul supărat. Du-te, măi strajă, cheamă pe domnul! Spune-i că-i un contract! Auzi?
     Se așezară pe o bancă, unul lângă altul. Și amândoi se uitau gânditori la Hornstein, a cărui peniță scârțâia parcă mai aspru, pe când musca bâzâia acuma mulțumită, lipită pe soba caldă, ca o pată de cerneală pe o coală ministerială.
     — Ce contract vrei, Vasile? zise notarul intrând repede, cu pălăria moale pe ceafă, frecându-și mâinile și trecând drept la sobă, să se încălzească. Iar vrei să mai dai ceva ginerelui? adăugă apoi cu un zâmbet, văzând și pe Ion.
     Stoessel era un bărbat de vreo treizeci și cinci de ani, cu ochii mici, negri și vioi, care se învârteau șireți în orbite, cu nasul gros și cu urechi mari. Avea totdeauna o vorbă bună sau o glumă pe buze și de aceea țăranii îl iubeau, măcar că era ovrei.
     Vasile și Ion se sculară în picioare. Zâmbetul notarului alungase parcă deodată toată mohoreala din inima lui Vasile. Vorbi deschis, cu fața înseninată, ca și când ar fi fost vorba de un bilet de vite:
     — Apoi ce să facem, domnule notar? Trebuie să ne învoim, c-așa-s vremurile... Ce să mai cheltuim cu judecăți, cu drumuri...
     — Da, da, prea bine, aprobă Stoessel scoțând pălăria și așezându-se pe un scaun în fața practicantului care scria netulburat.
     — Amu eu am îmbătrânit și cine știe câte zile m-a mai ține Dumnezeu... Am muncit destul și m-am trudit. Amu-i rândul tineretului... Noi am isprăvit cu lumea... Nu zic bine?
     — Bine, bine!
     — Așa că m-am gândit să le mai dau și ce mi-a rămas, să știu cel puțin că am dat tot și nu mai am nici o grijă, sfârși Vasile cu un surâs trist, privind drept în ochii notarului.
     — Am înțeles... Și câte locuri sunt?
     — Apoi opt ar mai fi, domnule notar! interveni brusc Ion. E porumbiștea cea mare din Lunci, apoi patru delnicioare cu ovăz în Zăhată și apoi trei holde de primăvară în hotarul Săscuții... Dar mai e și casa, și...
     — Iacă, dânsul le știe mai bine ca mine, zise bătrânul cu același zâmbet trist, dar cu glasul mai aspru.
     — Dar tu din ce-o să trăiești? întrebă notarul scobindu-se în dinți cu unghia lungă și îngrijită de la degetul cel mic.
     — Oi trăi și eu cum a vrea Dumnezeu, murmură Vasile coborând ochii în pământ.
     — Asta-i ceva problematic... Oprește-ți și tu barem folosința până la moarte... Ce-i în mână nu-i minciună! zise Stoessel acuma serios.
     — Apoi doar nici noi nu suntem păgâni, domnule notar, sări Ion, dar, întâlnind ochii batjocoritori ai notarului, se opri scurt parcă i-ar fi retezat glasul c-un fir de ață.
     — Tot, tot... să se isprăvească! zise iar Vasile înăbușit. Stoessel ceru practicantului formularele trebuincioase, puse pe Ion să iscălească pentru el și pentru Ana, iar Vasile, neștiind carte, apăsă cu degetul pe cruce.
     — De bunăvoie, Vasile? mai întrebă notarul însemnând într-un carnet.
     — De bunăvoie, vezi bine că de bunăvoie! zise Baciu înfuriat deodată și de-abia stăpânindu-se.
     — Așa... Peste câteva zile e gata, încheie Stoessel frecându-și mâinile. Apoi, bătând pe Vasile pe umăr, adăugă glumeț: Și uite-așa, ai venit aci om bogat și acuma pleci cerșetor! Haha...
     Amândoi țăranii se întunecară. Gluma notarului îi izbi drept în inimă. Ieșiră și se abătură la cârciuma Zimălei. Mai ales Vasile simțea o sete usturătoare care-i răscolea sângele... Cârciuma era goală, căci afară vifornița fierbea mai mânioasă. Băură un răstimp tăcuți. Ion apoi, văzându-l tot nepotolit, începu să-i spuie să n-aibă nici o grijă că vor trăi împreună ca în rai. Vasile ascultă multă vreme, iscodindu-l însă neîncetat. În ochii ginerelui biruința strălucea atât de ațâțătoare că, în curând, Vasile o simți pătrunzându-i în creieri și clătinându-i temeliile.
     — Tâlharule, tâlharule, m-ai lăsat pe drumuri! izbucni deodată Vasile Baciu, otrăvit de furie, și-și înfipse mâinile în gâtul ginerelui.
     Ion, liniștit, parcă ar fi așteptat de mult atacul, se smulse din strânsoarea bătrânului, ș-apoi îi trânti numai un pumn în piept, dar atât de zdravăn că îl doborî de pe scaun.
     — Mi-ai furat pământul, hoțule! M-ai omorât, hoțule! urlă Vasile furios și neputincios, tăvălindu-se pe podelele murdare.
     Înfierbântat de mulțumire, Ion plăti și plecă acasă prin viscol, nepăsător. Bătrânul însă se așeză la băutură, amărât de moarte, povesti Zimălei ce a pățit cu tâlharul și sfârși jalnic:
     — Am rămas cerșetor...
     Fiindcă suspendarea întârzia, în sufletul lui Herdelea se furișă încetul cu încetul iar o rază de încredere. Optimismul omului nu e în stare să-l stârpească nici o cruzime a vieții. Se gândea că desigur subinspectorul Horvat, primind înștiințarea tribunalului, și-a adus aminte de serviciile patriotice ale lui și a pus la dosar chestia suspendării până la pronunțarea apelului care îl va spăla de orice vină.
     Cu atât mai mare îi fu mirarea și durerea când pe la sfârșitul lui noiembrie i se aduse înștiințarea oficială că, în urma deciziunii tribunalului, este suspendat din serviciu pe timp nelimitat și că domnul Nicolae Zăgreanu îl va înlocui cu începere de la întâi decembrie.
     — Ei, nu-i nimic... Parcă nu mă așteptam? zise Herdelea îngălbenit și tremurând. Eram doar sigur... Mă mir c-a întârziat atâta...
     Dăscălița plânse amarnic. Ea avea presimțirea că au să moară de foame acum la bătrânețe. Se mângâia numai că nu sunt acasă copiii, care desigur s-ar topi de rușine. Herdelea, ca s-o liniștească, minți că chiar mâine, dacă vrea, poate să ia o slujbă la un avocat sau oriunde. Apoi se răcoriră ocărând pe Zăgreanu, parcă numai el ar fi pricina nenorocirii lor. Îl cunoșteau. Era băiatul unui țăran cărăuș din Armadia, absolvent al școlii normale de stat din Deva. Îl lăuda toată lumea, căci avusese bursă de la stat și ieșise totdeauna întâiul în clasă. Se zicea că-l protejează mult subinspectorul, căruia i-a fost recomandat special de către directorul școlii normale și care i-a făgăduit să-l propună ministerului în cel dintâi loc vacant, deoarece tânărul nu voia să se înstrăineze din județul lui. Îl cunoșteau și fetele. Încercase chiar să facă curte Ghighiței și-i trimisese de la Deva câteva ilustrate.
     A doua zi Herdelea se repezi în Armadia să caute neapărat o slujbă. Seara se întoarse acasă vesel, cu un teanc de hârtii la subsuoară. Îi dăduse Stoessel să-i facă niște contracte rămase în urmă.
     — Vezi, babă, că nu ne lasă Dumnezeu? strigă învățătorul însuflețit. Foarte de treabă notarul... El singur mi-a oferit când a văzut c-am fost suspendat... Ș-apoi să mai zică lumea că ovreii nu-s oameni de inimă! Dintr-atâția români gânditu-s-a vreunul la mine?
     La întâi decembrie, dimineața, Zăgreanu bătu la ușă. Venise să-și ia școala în primire. Doamna Herdelea îl măsură cu o privire atât de dojenitoare că tânărul se încurcă, își ceru mii de scuze că el nu-i de vină și-i pare foarte rău, dar... Era deabia de douăzeci și doi de ani, subțirel, cu obrajii de fată, puțin palizi, cu ochii albaștri sfioși și cu o frunte deschisă, cuminte... Nu-l pofti nimeni să șadă. Tocmai fiindcă părea simpatic, dăscălița îl urî mai mult, zicându-și că, după ce a scos pe Herdelea din pâine, acuma se mai și preface... Herdelea, ca un coleg mai bătrân, încercă să glumească cu dânsul, deși în suflet era zdrobit. Numai de clipa când va trebui să se despartă de școală i-a fost frică. Și iată c-a sosit și clipa aceea.
     Porniră împreună spre școală. De ce se apropiau, de aceea Herdelea părea mai vesel și de aceea inima lui gemea mai sfâșiată. Spunea râzând cât se bucura că mai scapă puțin de povara școlii, după ce și-a tocit plămânii treizeci și atâția de ani cu atâtea sute de copii nebunatici, și în gând își zicea că nici o meserie nu-i mai frumoasă pe pământ ca aceea de-a desțeleni mintea tinerelor vlăstare omenești.
     Când intrară în școală, gălăgia zburdalnică amuți și copiii săriră în picioare. Herdelea îi cuprinse pe toți șaizeci într-o privire duioasă, parcă toți ar fi fost trup din trupul lui. Apoi, într-o tăcere întreruptă doar de câte-o șoaptă speriată sau de vreun râs înfundat, Herdelea predete tânărului cheia dulapului cu biblioteca și arhiva școlii. Și în vreme ce Zăgreanu răsfoi prin condici, bătrânul, cu inima strânsă, își mai aruncă ochii la copiii nedumeriți, la pereții împodobiți cu tabele colorate, la băncile murdare și crestate de mâinile ștrengarilor care au trecut prin ele, la mașina de socotit, până și la ulcica albastră de băut apă, așezată pe cofița cu capac în dosul tablei de scris... Își petrecu mâna prin păru-i argintiu. Trebui să facă sforțări să nu-l podidească lacrimile... Pe urmă își luă pălăria și dădu mâna cu Zăgreanu care strigă sever, pe ungurește:
     — Sculați! Mergând spre ușă nu mai avu puterea să se uite la copii. Zăgreanu îl însoți în capul gol până afară... Herdelea rămase singur în curtea școlii. Auzi zgomotul șederii elevilor. În uliță se opri iar, cu ochii la harabaia cea lungă și albă pe care a crezut-o a lui și în care a lăsat mai mult de cincisprezece ani din viața lui... Glasul ascuțit, poruncitor al noului învățător răsuna acuma într-însa, ștergând urmele străduințelor lui... Nu se mai putu stăpâni. Lacrimile îi ardeau obrajii.
     Câteva zile parcă avu o piatră pe suflet. Mai cu seamă dimineața, când clopotul chema copiii la școală, îl cuprindea un dor chinuitor. Stătea în fereastră, cu privirea spre locul unde era școala, și i se părea că aude sosind copiii veseli, gălăgioși, și-i vede bătându-se cu cocoloși de zăpadă, cu obrajii îmbujorați... Apoi deodată se cutremura. Pe urmă trecea grăbit Zăgreanu, cu pălăria pe ochi, venind din Armadia, de-acasă, cu un pachețel în mână, merindea pentru dejun. Tânărul învățător se uita foarte atent la casa bătrânilor, să-i salute respectuos dacă ar zări pe cineva. Herdelea însă se retrăgea repede înapoi din fereastră, se plimba prin odaie abătut și posomorât.
     Începu să bată iar drumurile Armadiei, fără multă speranță, în căutarea unei slujbe, numai ca să linștească pe doamna Herdelea care nu înceta cu presimțirile ei sinistre. Când se zbătea mai greu, veni Ion, în după-amiaza zilei în care fusese cu Vasile în Jidovița.
     — De-amu pot sta la gherlă ș-un an, necum o lună! zise dânsul atât de vesel cum nu se mai pomenise de aproape doi ani de zile.
     Voia să oprească procesul cu socrul său și îndeosebi să nu mai plătească nimic lui Grofșoru. Herdelea îl lămuri că trebuie să meargă la judecătorie să declare că s-au împăcat. Pentru atâta lucru n-are nevoie de avocat. De altfel Grofșoru poate să-i ierte ceva din preț, dar să se ducă negreșit să-l roage și să-i spună să nu se mai obosească la înfățișare.
     — Știi ce, nașule? Hai și dumneata cu mine, barem să facem isprava întreagă! strigă Ion mai bucuros.
     Herdelea se uită lung la țăranul care l-a târât în atâtea buclucuri. Propunerea îl minuna. Adică să meargă la Grofșoru, tocmai el care l-a vrăjmășit în alegeri, el care ar putea zice că l-a trântit, din pricina căruia azi nu e deputat! Iacă, la asta nu s-a gândit nici o clipă. Îl saluta pe Grofșoru, ca și înainte, și Grofșoru îi răspundea, dar atât. Adevărat că i-a dat mâna o dată, după nenorocirea lui de la tribunal; aceasta însă n-a schimbat întru nimic legăturile dintre dânșii. În Armadia sunt patru avocați; la trei a umblat și a cerut un locșor de scriitor, firește zadarnic; la al patrulea nici n-a îndrăznit să viseze, căci era Grofșoru... Și cu toate acestea, Ion are dreptate, de ce nu s-ar duce? Cu parul n-are să-i dea în cap.
     — Dacă-mi plătești cinci zloți, merg, finule, cum să nu merg, răspunse Herdelea hotărât.
     — Plătesc, nașule, că mai voios îți dau dumitale cinci, decât să-i dau lui de pomană cincizeci! făcu Ion bătând palma.
     Victor Grofșoru era om deștept și șiret ca toți politicienii între care râvnea să ajungă. Văzând pe Herdelea în sala de așteptare, stătu două clipe pe gânduri și apoi merse spre el cu mâna întinsă:
     — A, adversarul meu!... Ei, bine-ai venit!... Degeaba, tot al meu ești dumneata, oricât m-ai combătut odinioară!... Dar ce-are a face politica! S-o dăm încolo... Ia spune-mi mai bine ce vânt te-aduce? Adică, vino-n birou! Te rog!... Să stăm de vorbă două minute...
     Îl luă de braț și-l duse în cabinetul său, mobilat luxos, ca să facă impresie clienților. Îl așeză într-un fotoliu englezesc, îi
     oferi o țigară... Herdelea era atât de zăpăcit că puse țigara cu focul în gură.
     — Te ascult! zise Grofșoru zâmbind mulțumit de încurcătura învățătorului. Spune-mi tot ce te doare și te asigur că am să fac tot ce se poate.
     Grofșoru, țintind să-și sporească din vreme simpatiile în vederea viitoarelor alegeri, era într-adevăr hotărât să mulțumească pe Herdelea când i se va prilejui. Astfel câștiga un partizan și în același timp se ridica în ochii întregului ținut... Cum să nu se aleagă deputat acela care întinde o mână de ajutor chiar și adversarului de ieri?
     Deși uluit, Herdelea se gândi deodată că, deoarece Grofșoru se arată atât de binevoitor, ar fi mai bine să-și dezvăluie necazurile lui și să dea dracului pe Ion. Dar nu îndrăzni și spuse avocatului c-a venit pentru finul său. Grofșoru, spre a-i dovedi bunele sentimente, declară îndată că renunță la jumătate din onorariul cuvenit, adăugând însă de mai multe ori, foarte prietenește: ,,Numai în hatârul dumitale, numai pentru că mi-o ceri dumneata".
     Herdelea bâlbâi mulțumit și se sculă. Iar se gândi să vorbească și de necazul lui și iar i se înăbuși în gât rugăciunea. Stătea umil și abătut, nevrând să plece până nu va încerca și totuși nesimțind nici un fel de curaj în inimă. Atunci Grofșoru îi zise deodată:
     — Am auzit ce pătimești cu ungurii dumitale... Foarte trist... foarte, foarte trist... Nu-ți închipui cât te compătimesc...
     Învățătorul se uită înspăimântat la dânsul, parc-ar fi vrut să-i ceară iertare.
     — Trebuia să vii la mine cu procesul! Eu te scăpam... Rău ai făcut că m-ai ocolit...
     Grofșoru tăcu, așteptând să-l roage, ca astfel să aibă prilejul de-a fi mărinimos. Herdelea înțelegea bine, se căznea și totuși nu putea scoate nici o vorbă.
     — Ai s-o duci greu fără leafă, reluă Grofșoru după o pauză. O, îmi închipuiesc... foarte greu...
     Iar mai așteptă și, neprimind nici un răspuns, urmă brusc:
     — Eu din parte-mi sunt gata să te ajut... N-am nimic împotriva dumitale, căci eu nu-s răzbunător... și-apoi, mai ales, suntem români, așa-i?... Dacă vrei, îți pot oferi un loc de scriitor în cancelaria mea... Știu că ești priceput în lucrările de birou... De la Anul Nou, de pildă, cu plăcere... În privința salariului cred că o să ne învoim... știu că ai greutăți și...
     — Domnule Grofșoru... eu... nu... acuma... Iartă-mă! Iartă-mă! murmură deodată Herdelea cu ochii plini de lacrimi. Iartă-mă!... Nu-s vrednic...
     Se clătină pe picioare. Fața-i era înseninată de bucurie. Nu îndrăznea însă să clipească din ochi de frică să nu-i curgă lacrimile pe obraji.
     Grofșoru simți toată emoția acestui suflet muncit și bun, și fu cuprins de compătimire adevărată. Îi apucă mâna dreaptă și i-o strânse călduros cu amândouă mâinile. Apoi îl bătu frățește pe umăr, șoptindu-i înduioșat:
     — Curaj!... Curaj!... Românul nu piere! Până-n Pripas, Herdelea alergă mai mult decât merse, ca s-ajungă mai repede, să spună ,,babei" lui vestea cea bună. Și pe drum vorbi lui Ion numai despre Grofșoru cu atâta însuflețire parc-ar fi vorbit despre Dumnezeu.
     — Nu există în toată Europa alt om ca Grofșoru, auzi tu, Ioane? îi striga după fiecare replică.
     Doamna Herdelea îl puse să-i povestească de cinci ori din fir în păr, tot, tot: ce i-a vorbit, cum i-a făgăduit, cum era îmbrăcat... Apoi plânse cu hohot de bucurie și numaidecât zise o rugăciune specială, pe care și-o mai amintea din copilărie, pentru oamenii binefăcători, implorând fierbinte pe Atotputernicul să-i hărăzească lui Grofșoru sănătate, noroc și îndeplinirea tuturor dorințelor.
     — Și tocmai pe omul ăsta l-am combătut eu la alegeri, de dragul unor unguri blestemați!... Îmi vine să mă izbesc cu capul de toți pereții! se văieta învățătorul, ros de remușcări.
     — Mare prost ai fost, bărbate, așa este! zise dăscălița ștergându-și gura cu dosul mâinii. N-ai vrut tu să mă asculți pe mine... Dar Dumnezeu a auzit rugăciunile mele și nu ne-a lăsat...
     Viata i se părea un vis lui Titu în Lușca de când se apropiase de Virginia Gherman. Cu nimeni nu se înțelesese încă atât de bine, nici cu prietenii din Armadia, nici chiar cu surorile lui, cum se înțelegea cu învățătoarea aceasta deșteaptă și încântătoare. Fata notarului Cântăreanu îl plictisea fiindcă era geloasă, dovedind astfel că nu e în stare să aprecieze o legătură ideală dintre două suflete cinstite.
     Pe la începutul toamnei, într-un amurg, alergând însuflețit la Virginia, Titu găsi în casă pe plutonierul de jandarmi. Rămase uimit. Ce caută plutonierul ungur la o româncă atât de mândră? Șeful postului de jandarmi încercase din prima zi să se împrietenească cu dânsul, dar el se ferise ca de foc. Prietenia cu un jandarm ungur i se părea cea mai mare rușine... Ș-acuma iată-l la Virginia Gherman, la tovarășa lui de visuri, la ființa care-i împărtășește năzuințele!... Învățătoarea roși și zise ungurește:
     — Nu vă cunoașteți?
     — Ba foarte bine, răspunse ungurul întinzând mâna lui Titu. Plutonierul însă mai stătu doar câteva minute și apoi plecă, sărutând degetele, foarte reverențios, Virginiei Gherman.
     Titu, care nici nu deschisese gura, izbucni îndată ce se închise ușa:
     — Dumneata... primești în casă pe călăul nostru?
     — E un om cumsecade... De ce exagerezi? Fiindcă-i ungur? răspunse învățătoarea atinsă.
     — Dumneata... vorbești așa?
     — Fugi că ești ridicol! se indignă Virginia. Visurile noastre sunt una, iar oamenii sunt alta. Cunoaște toată lumea sentimentele mele, dar asta nu înseamnă să nu văd realitatea...
     Titu făcu o încercare timidă de a-i lămuri că nepotrivirea dintre sentimentele și faptele omului e o crimă față de ideal, dar trebui să se dea bătut repede. Învățătoarea cădea din ce în ce mai jos în sufletul lui. ,,O decepție mai mult! își zise dânsul întorcându-se acasă ca un soldat învins într-o bătălie hotărâtoare. Se pare că viața toată e un șir lung de neîntrerupte deziluzii, o luptă crâncenă între vis și realitate!"
     Domnișoara Eugenia, văzându-l indispus și aflând pricina, îi spuse râzând ironic:
     — Dumneata ești atât de îndrăgostit de Virginia, că trebuie să fii singurul om în sat care nu știe că plutonierul îi face curte, și încă dinaintea dumitale...
     Toată noaptea o petrecu pe gânduri, cu ochii deschiși, căutând să-și lămurească sufletul. Își zicea îngrozit că, dacă ar iubi-o, dacă ar fi adevărat ce crede fata notarului și ce cred poate și alții, atunci s-ar fi lăfăit atâtea luni într-o minciună respingătoare, murdărindu-și până și visurile lui... Atunci poate că nici visurile lui însuși nu sunt sincere, sau nu sunt mai sincere ca ale învățătoarei care le potrivește prea lesne cu prietenia ungurului?... Durerea ce o simțea i se părea izvorâtă din gelozie, ca și odinioară când, din pricina Rozei Lang, a crezut că s-a dărâmat lumea... Și totuși, cum s-o fi iubit dacă niciodată n-a dorit aievea nici măcar s-o îmbrățișeze?... Ori poate tocmai aici e greșeala? El îi vorbea de năzuințele neamului, pe când ea râvnea iubire... Da, da!... Și deodată văzu cât a fost de nepriceput. El n-a iubit-o, dar ea l-a iubit. Și, fiindcă el umbla prin stele, ea s-a întâlnit cu ungurul pe pământ.
     Se potoli chiar de a doua zi. Se întâlni cu Virginia Gherman și roși ca un vinovat. Ar fi vrut să-i spună o vorbă drăgălașă, dar nu izbuti, ca și când ar fi rupt firul ce-i lega împreună. Era o străină pentru dânsul și nici barem nu-i părea rău. ,,Uite dovada că n-am iubit-o și n-am fost mincinos față de mine însumi!" se gândi dânsul mulțumit.
     Apoi vârtejul vieții îl smulse brusc și pe el din lumea închipuirilor și-l zvârli în mijlocul realității. Într-o dimineață, intrând în cancelarie, o găsi plină de țărani furioși care înconjurau pe vreo zece sași din Păuniș și-i înjurau din răsputeri... În uliță o cireadă de boi grași parcă așteptau un verdict... În câteva cuvinte primarul îi povesti ce s-a întâmplat. Lușcanii sunt în conflict cu sașii din Păuniș din pricina imașului. De cincizeci de ani se judecă și tot n-au ajuns la o hotărâre definitivă. Astăprimăvară păunișenii au dobândit o sentință în favoarea lor, dar lușcanii au atacat-o că ei au folosința imașului din moșistrămoși... Acuma sașii au intrat cu boii în imașul buclucaș, c-ar fi al lor. Lușcanii au adus în sat toată cireada și vor să amendeze pe sași pentru că au pătruns pe moșia lor... Titu, întrebat, spuse că dreptatea e de partea românilor și astfel sașii, după o ciorovăială înverșunată de două ceasuri, plecară bodogănind și amenințând, însoțiți de huiduielile lușcanilor care se băteau cu pumnii în piept că nu vor da drumul boilor... Peste vreun sfert de oră însă păunișenii reveniră împreună cu plutonierul de jandarmi. Și se încinse o nouă discuție de alte două ceasuri, căci ungurul dădea dreptate sașilor. În cele din urmă, Titu, supărat că tocmai plutonierul îl combate, îi zise înțepat:
     — Nu înțeleg ce te amesteci dumneata? Dumneata n-ai dreptul să judeci în asemenea pricini!
     — Cum, cum? sări jandarmul înfuriat.
     — N-ai dreptul și nu e de competența dumitale! repetă Titu rece.
     — Sunt dator să păstrez ordinea, domnule! strigă plutonierul. Iar dumneata ești dator să respecți ordinea, altfel voi face rapoartele de cuviință ca să fii pus la locul dumitale!
     În curând sașii plecară cu boii, ceea ce în Lușca stârni o fierbere mare. Și, peste câteva zile, primăria primi știrea că cineva a împușcat un bou săsesc pe imașul cu pricina. În aceeași noapte plutonierul făcu sumedenie de percheziții prin casele oamenilor mai gălăgioși, căutând arme. Fiindcă nu găsi, se înfurie, bătu crunt pe doi-trei țărani, la întâmplare, și în sfârșit arestă pe Vasile Lupu, om voinic și îndrăzneț, care stătea în capul satului dinspre Păuniș și care, pe vremea când s-a petrecut pozna, nu fusese acasă. După interogatoriile și bătaile obișnuite, îl trimise sub escortă la parchetul din Bistrița... Pe urmă începu goana după dovezi. Într-o odaie goală de la cancelarie defilau pe rând bănuiții. Titu îi vedea intrând, auzea răcnetele plutonierului, apoi zgomot de lovituri grele, gemete înfundate... A treia zi, tânărul nu se mai putu stăpâni, năvăli înăuntru:
     — Ceea ce faci dumneata e revoltător! De ce schingiuiești oamenii?
     — Ce te privește? se strâmbă plutonierul sfidător.
     — Nu pot suferi nedreptatea! strigă Titu. N-am văzut de când sunt atâta brutalitate fără rost...
     — Da?... Acuma înțeleg fierberea sătenilor! făcu jandarmul luminat. Acuma știu de unde pornește ațâțarea... Foarte bine. Am luat notă. Dar aici sunt în exercițiul funcțiunii și te poftesc să părăsești odaia imediat!
     Peste o săptămână veni în Lușca un locotenent de jandarmi, chemat de raportul plutonierului că în comună a izbucnit o răzvrătire care amenință să ia proporții. Ofițerul sosi la opt dimineața, iar la nouă Titu se pomeni cu un jandarm care-l poftea îndată la cazarmă.
     — Dumneata ești agitatorul? îl întâmpină locotenentul. Titu auzea întâia oară imputarea pentru care au suferit atâția oameni în Transilvania. Se simți deodată mândru și puternic. De când tot visează el să facă o jertfă pentru ideea ce-l stăpânește! Acuma e momentul... Zâmbi batjocoritor și nu răspunse.
     — Te poftesc să răspunzi! se roși ofițerul sărind în picioare. Ce înseamnă indolența aceasta?
     — Care indolență? întrebă Titu calm.
     — Ești obligat să răspunzi la întrebările ce ți le pun, altminteri...
     — Altminteri? repetă tânărul cu același surâs nepăsător.
     — Te voi da în judecată, ai înțeles? Te voi băga în pușcărie!... Nu permit să zâmbești când îți vorbesc eu și să mă iei peste picior! Nu permit! urlă locotenentul asudând de mânie.
     — Domnule ofițer, văd că ai fost rău informat! zise Titu mereu liniștit. Altfel ai ști că nu sunt surd, ci, dimpotrivă, aud prea bine.
     Furia locotenentului se îndoi. Căscă gura să înjure, făcu doi pași spre Titu, se opri, se întoarse și bătu cu pumnul în masă... Apoi se așeză brusc pe scaun și, cu un glas năbușit, zise:
     — Domnule... Te rog... ia loc!
     — Mulțumesc! răspunse Titu serios, șezând pe sofaua din fața biroului.
     — Da... da... adică... murmură locotenentul fără să-l privească. În raportul acesta dumneata ești desemnat ca instigatorul tulburărilor de-aici... Te rog să-mi spui ce ai de spus!
     — Cu plăcere, domnule locotenent! vorbi Titu blând și respectuos, răspunzând astfel schimbării de ton a ofițerului care tot mai mormăia, cu nasul în hârtiile de pe masă. Dar, înainte de-a spune ceva, dă-mi voie să întreb despre ce tulburări e vorba?
     — Tulburările din comuna Lușca... Ori nu suntem aici în Lușca?
     — Eu nu știu să fi fost vreo tulburare aici, domnule locotenent, deși, prin modesta-mi slujbă, știu tot ce se întâmplă în sat.
     — Raportul e precis, domnule...
     — Raportul da, desigur. De ce nu vrei să vezi însă dacă raportul e și adevărat?
     — Crezi că e mincinos?
     — Nu știu, domnule locotenent, căci nu-l cunosc. Dar tulburări în Lușca?... Tulburare ar fi ceva asemănător cu revolta, nesupunerea, dezordinea... Când jandarmii bat și torturează zeci de oameni de toate vârstele, dintr-un simplu exces de zel sau dintr-o tristă pornire de-a descoperi cu orice preț dovezi, complici sau agitatori — înseamnă aceasta tulburare?
     Locotenentul, potolit, îl privea acuma cu ochii mari. Îi zise deodată aproape amical:
     — Vorbești foarte bine ungurește?
     — Da, când nu pot vorbi românește, răspunse Titu plecând capul.
     Ofițerul îl mai privi câteva clipe, apoi se ridică, se plimbă de două ori în odaie și se așeză lângă Titu pe sofa, întrebând cu glas domol:
     — De ce ești dumneata indignat, domnule? Ce nemulțumire ai?
     — Mă doare nedreptatea! zise Titu adânc, din rădăcinile inimii.
     Locotenentul zâmbi și-l bătu pe umăr.
     — Domnule, domnule, tânăr ești și nefrământat în viață. Te încântă vorbele ca și când ar fi realități. Dar bine, vorbele sunt numai vorbe. Vorbele tocmai ascund fața realității. E copilărie să clădești ceva pe vorbe... Nedreptate, dreptate!... Nu vezi dumneata că astea-s numai vorbe, fără nici un cuprins pozitiv?... Și pentru asemenea lucruri goale mă silești pe mine să mâzgălesc coli întregi de procese-verbale, rapoarte, prostii... Îți spun prietenește că-mi pare rău! Mai ales că vorbești așa de frumos ungurește... Când ești inteligent și vorbești bine ungurește, ce nevoie să te amesteci în daravere care nu te privesc? Jandarmii au fost sălbatici, au maltratat câțiva țărani -admis. Cred ce spui dumneata, deși rapoartele de colo m-ar obliga să nu te cred... Ei bine, ce-ți pasă dumitale de nimicurile astea? De ce nu-ți întrebuințezi deșteptăciunea pentru lucruri folositoare?... Dar așa sunteți dumneavoastră, degeaba. Și pe urmă țipați, vă plângeți de nedreptate, de jug, de asuprire... Crezi dumneata că dreptatea e bună la ceva? Nu observi dumneata că dreptatea trebuie să fie totdeauna a celui ce o împarte, altfel s-ar duce dracului orice stăpânire, orice ordine... N-am eu dreptate, spune?
     — Ai, de vreme ce reprezinți stăpânirea, zâmbi trist Titu. La despărțire locotenentul îi strânse mâna spre mirarea plutonierului care-și făcuse pregătirile să-l găzduiască la arest cel puțin o noapte.
     Trecu o săptămână și satul își reluă înfățișarea obișnuită parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Oamenii bătuți salutau mai cu respect pe plutonierul care pășea țanțoș pe uliță, ca un cocoș biruitor.
     — Cine știe? Poate că într-adevăr are dreptate locotenentul, își zicea umilit Titu, văzându-l și simțind că se duce la Virginia Gherman.
     Un țăran bătrân, dintre cei snopiți de jandarmi, cu mustața albă pleoșită și cu niște ochi căprui cuminți, venind într-o zi la cancelarie și povestind cât a pătimit, sfârși totuși cu o clipire dârză:
     — Ei, domnișorule, ne-au zdrobit ei, ne-au chinuit, au dat dreptate sașilor, dar imașul tot al nostru a rămas și azi nu mai calcă picior de păunișan pe pământul nostru!
     Lui Titu îi veni deodată să-l îmbrățișeze. Încăpățânarea ce-o simțea în glasul țăranului parcă-l înălța și-n același timp îi adâncea picioarele în pământ ca niște rădăcini pe care nici o putere nu le poate nimici. ,,Aici e nădejdea! se gândi Titu. Nici eu, nici Virginia, nici Grofșoru, nici unul n-avem rădăcini adevărate și nu suntem în stare să ne îndârjim și să suferim. Pe noi vânturile ne aruncă de ici-colo. De aceea tot ce facem e păpușerie. Numai ei știu să se jertfească pentru pământ, căci numai ei simt că pământul e temelia..."
     Din clipa aceea însă se simți fără rost și străin în Lușca. Ce mai caută el printre luptătorii aceștia tăcuți, neobosiți? Aici nu e loc pentru visători. Nici aici, nici în Pripas, nicăieri în toată împrejurimea. În bătălie e nevoie numai de oameni oțeliți. Ceilalți sunt amenințați să trăiască din compromisuri, să-și rupă încetul cu încetul câte-o bucățică din suflet ca să se potrivească nevoilor zilnice... Și deodată dorința de a pleca în Țară îi răsări poruncitoare. Acolo e locul lui... Teama de necunoscut, care-i strânsese inima până acum când se gândea să treacă dincolo de Carpați, îi dispăruse.
     — Am să plec în România, domnișoară, spuse în aceeași zi Eugeniei. Curând, foarte curând o să plec... Doar să-mi strâng ceva bănișori de drum...
     De aci încolo trăi numai cu speranța aceasta, mângâind-o și împodobind-o zi cu zi. Își făcu socoteli de câți bani îi trebuie și nu mai cheltui nimic, punându-și la o parte toată lefșoara ce o primea de la Cântăreanu. Astfel se apropie Crăciunul... Numărându-și economiile văzu însă că nici în trei ani nu va putea aduna aici suma trebuincioasă. Atunci, aflând că în Măgura a fost ales notar Alexe Căldăraru, un prieten al lui din liceu, îi scrise câteva rânduri. Răspunsul veni prompt: condiții incomparabil mai bune ca în Lușca. Înainte însă de-a trece în Măgura, îl lovi dorul să se ducă pe acasă. Nenorocirile tatălui său le cunoștea și simțea nevoia să le împărtășească măcar cu vorba. În ziua plecării din Lușca domnișoara Eugenia îi spuse că Virginia Gherman s-a logodit cu plutonierul de jandarmi. Titu se duse totuși la dânsa să-și ia rămas bun. Și, felicitând-o cu glas banal, se gândi: ,,Cine știe? Dacă n-aș pleca, poate că m-aș însura în cele din urmă și eu cu o unguroaică..."
     Titu sosi acasă tocmai când bătrânii îi simțeau lipsa ca să le dea o soluție într-o chestie pe care o dezbăteau de mult fără a putea cădea la învoială. Herdelea avea să înceapă slujba la Grofșoru la întâi ianuarie. Dar cum să meargă dânsul din Pripas până în Armadia, în fiecare zi, fie ger, fie ninsoare, fie vreme bună, să stea acolo până după-amiază târziu și să se întoarcă iar acasă? Negreșit, Zăgreanu așa făcea, dar Zăgreanu e un băiețandru de douăzeci și doi de ani, pe când Herdelea a bătut cincizeci și alergătura aceasta l-ar doborî în câteva luni, de tot. Să se mute singur în Armadia și să lase pe dăscăliță singură în Pripas, ar însemna cheltuială dublă. Dacă s-ar muta cu totul în Armadia, cum ar rămâne casa aici? ,,Pămătuful" poate că numai atâta așteaptă, ca să pună mâna pe ea, fiindcă Herdelea s-a încrezut în cuvântul și prietenia lui, și a clădit-o pe loc străin.
     — Ce mare chibzuială! zise Titu îndată. Nu mai sta pe gânduri deloc, ci du-te chiar astăzi la Belciug, arată-i împrejurările și cere-i să faceți hârtiile trebuincioase! Nu-mi închipuiesc să fie atât de hain să te refuze, tocmai acum când ești la aman...
     Herdelea se codi puțin, că nu mai vorbesc împreună de atâta vreme, că n-are să facă nici o ispravă, că mai bine ar merge Titu pe care-l iubește ponihosul... Dăscălița însă tăbărî cu gura asupra lui și trebui să-și ia inima în dinți să pornească.
     Belciug trăia acuma într-o bucurie continuă. Temelia noii biserici o pusese astă-primăvară, precum nădăjduise. În cursul verii s-au ridicat pereții și turnul, iar până să dea ploile de toamnă s-a pus și coperișul de tinichea lucitoare. Visul vieții lui se împlinea văzând cu ochii. Era o izbândă mare, datorită numai străduințelor lui neobosite. Mulțumirea nemărginită parcă-l înzdrăvenise și trupește: mai făcuse puțină carne, obrajii i se mai coloraseră... De Herdeleni însă nu mai voia să audă. Îi ștersese din suflet, ca și când nu i-ar fi cunoscut niciodată. Doar trecând pe dinaintea casei i se reaprindea ura, amintindu-și cum l-au jignit. Mai aștepta procesul pentru insultă, care să pedepsească și pe dăscăliță, căci pe Herdelea mânia lui Dumnezeu l-a ajuns cum nu se poate mai rău.
     Se miră și se înfurie când îi bătu învățătorul la ușă, dar îl primi totuși cu zâmbetu-i obișnuit, zicându-i cucernic:
     — Ce-i, Zaharie? Ai mai venit pe la mine?
     — Bine, Ioane, bine, tot bine, răspunse Herdelea rușinat. Vorbiră întâi de noul învățător pe care Belciug îl lăudă mult, deși nu-i plăcea fiindcă nu era atât de cuviincios cum s-ar fi căzut să fie un tinerel fără nici un merit deosebit, afară că a învățat ceva carte. Când Herdelea pomeni de casă, popa tăcu, puse ochii în pământ și-și mâncă unghiile câteva minute.
     — De ce te pripești, Zaharie? zise pe urmă tot blând. Mai e vreme... Parcă fugim noi din Pripas?
     — Nu-i lucru mare și pe mine mă scapi de o grijă...
     — Dacă ar atârna numai de voința mea, n-aș șovăi, Zaharie, vezi tu bine... Dar locul e al bisericii, știi. Pot eu să împart averea bisericii?
     — Tu să vrei, Ioane, că biserica...
     — Mai îngăduie, Zaharie, mai ai răbdare!... Ce-ți pasă ție, dacă eu nu zic nimic și închid ochii? făcu Belciug cu o privire în care Herdelea citea o amenințare ascunsă. Nu mă pot obliga... mi-e peste putință, frate Zaharie!
     Se despărțiră tot zâmbind, dar cu mai multă ură în suflet. Preotul își zicea că mai bine dăruiește locul oricărui țăran, decât să rămână în stăpânirea familiei dușmanilor lui ticăloși. Herdelea ar fi fost în stare să-i dea cu parul în cap omului care umblă să-i fure rodul muncii lui de ani de zile.
     Boboteaza risipi orice nădejde de apropiere. Familia Herdelea aștepta să vie Belciug cu crucea și cu Iordanul, după datina creștinească. Preotul, începând din celalt capăt al satului, ajunse după-amiază în Ulița Mare. Îl văzură intrând la primarul Florea Tancu, apoi la Glanetașu, apoi ocolind casa învățătorului și trecând la Macedon Cercetașu, apoi îndreptându-se iar...
     — Uite că nu vine la noi, murmură doamna Herdelea speriată întâi.
     O indignare fără margini se încinse în casa învățătorului.
     — Asta-i nemaipomenit! se cruci Titu. Un preot cumsecade nici n-ar visa asemenea murdărie!
     — Acuma însă nu-l mai iert! se legătui Herdelea furios. Nu-l iert nici mort! Chiar azi am să-l reclam la episcopie... În toiul verii are să vie cu crucea, afurisitul!... De minunea lumii am să-l fac!
     Învățătorul se așeză îndată să scrie plângerea. Ochelarii îi tremurau pe nas de mânie. Doamna Herdelea și Titu ocărau cu înverșunare.
     — Lăsați-l pe mâna mea! strigă Herdelea de la masa de scris. Ne-a făcut el pocinogul, dar și eu am să-l joc să mă pomenească... Și să poftească să se atingă de casă, că-i arăt eu lui cine-s eu! Să poftească mortăciunea! Închid, pun lacăte și sigilii, și să îndrăznească să intre în lipsa noastră, să îndrăznească. Porcul și câinele de pămătuf!
     ,,Uite viața! se gândi Titu văzând necazurile ce se grămădeau pe capul tatălui său, gata să-l strivească. Groaznică-i viața și neîndurătoare!"
     Parcă de-abia azi înțelegea aievea chinurile și zbuciumările mărunte care, amestecate, înșirate și neașteptate, alcătuiesc totdeauna rostul părinților lui în lume. Încrederea lor, veșnic nouă și nezdruncinată, i se părea eroică și totuși îl umplea de milă. Lupta aceasta umilă și spinoasă, necontenită și fără nici o țintă, cu aceleași poticniri și aceleași speranțe, îl spăimânta. Se gândea ce-ar fi dacă, într-o bună zi, tatăl său ar vedea deodată limpede, ar pătrunde zădărnicia sforțărilor lui istovitoare?
     Se despărți îndurerat, sărutându-le mâna cu evlavie ca unor păstori neprihăniți. Iar ei erau mulțumiți că feciorul pornește serios pe calea vieții.
     Plecă spre Măgura cu căruța lui Ion, o căruță nouă, cu doi cai buni, primiți de curând de la socrul său. Pe drum, Ion îi povesti cu mare mândrie cum a biruit pe Vasile Baciu.
     — Dacă nu m-ai fi învățat dumneata, domnișorule, rămâneam mai rău ca un țigan! sfârși țăranul întorcând capul spre Titu cu o privire recunoscătoare.
     — Adică cum te-am învățat eu? făcu tânărul, uimit.
     — Vai de mine, mi se pare că dumneata ai uitat de tot? zise Ion. Nu ții minte când mi-ai spus, ehe, acu-s doi ani aproape, că trebuie să silesc pe badea Vasile să-mi dea pe Ana?
     Titu tresări. Niciodată nu se gândise că o vorbă aruncată la întâmplare poate stârni o întorsătură în viața unui om. Purtarea lui Ion față de Ana și Vasile Baciu i se păruse urâtă și neînțeleasă.
     — Dar socrul tău?... Îl lăsași sărac? întrebă dânsul, simțindu-se complicele tuturor nesăbuințelor lui.
     — Tot pământul e al meu, domnișorule! rânji Ion cu mulțumire pătimașă. Cât pământ!... Numai să-mi dea Dumnezeu sănătate să-l stăpânesc, că-i al meu!
     Patima din glasul lui înfioră pe Titu. Îndârjirea, egoismul și cruzimea cu care omul acesta a urmărit o țintă, fără să se uite în dreapta sau în stânga, îl înfricoșau, dar îl și mișcau. Se gândi la șovăirile lui din vremea aceasta, la zigzagurile neputincioase, la alergările lui după țeluri de-abia întrezărite, și se simți mic în fața țăranului care a mers drept înainte, trecând nepăsător peste toate piedicile, luptând neobosit, împins de o patimă mare. El se frământă cu dorințe nelămurite, făurește planuri peste puterile lui, trăiește cu visuri fermecate, și alături de dânsul viața înaintează vijelios. Un simțământ de slăbiciune îi strânse inima.
     — Numai o pasiune puternică, unică, nezdruncinată dă prețul adevărat vieții! murmură dânsul întristat și dându-și seama că el n-a fost în stare să urmărească fără preget o singură țintă.
     Vremea se dezmorțea. Iarna, istovită ca o babă răutăcioasă, se zgârcea mereu, simțind apropierea primăverii din ce în ce mai dezmierdătoare. Haina de zăpadă se zdrențuia dezvelind trupul negru al câmpurilor.
     Ion de-abia așteptase zilele acestea. Acuma, stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le vadă și să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase. Ascunse sub troienele de omăt, degeaba le cercetase. Dragostea lui avea nevoie de inima moșiei. Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agațe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-și umple ochii de culoarea lui îmbătătoare.
     Ieși singur cu mâna goală, în straie de sărbătoare, într-o luni. Sui drept în Lunci, unde era porumbiștea cea mai mare și mai bună, pe spinarea dealului... Cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul ca o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa arătându-și corpul gol, ispititor.
     Sufletul îi era pătruns de fericire. Parcă nu mai râvnea nimic și nici nu mai era nimic în lume afară de fericirea lui. Pământul se închina în fața lui, tot pământul... Și tot era al lui, numai al lui acuma...
     Se opri în mijlocul delniței. Lutul negru, lipicios, îi țintuia picioarele, îngreuindu-le, atrăgându-l ca brațele unei iubite pătimașe. Îi râdeau ochii, iar fața toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățișeze huma, să o crâmpoțească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunțuroase și umede. Mirosul acru, proaspăt și roditor îi aprindea sângele.
     Se aplecă, luă în mâini un bulgăre și-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoșată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca niște mănuși de doliu. Sorbi mirosul, frecându-și palmele.
     Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud și-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor...
     Se ridică deodată rușinat și se uită împrejur să nu-l fi văzut cineva. Fața însă îi zâmbea de o plăcere nesfârșită.
     Își încrucișă brațele pe piept și-și linse buzele simțind neîncetat atingerea rece și dulceața amară a pământului. Satul, în vale, departe, părea un cuib de păsări ascuns în văgăună de frica uliului.
     Se vedea acum mare și puternic ca un uriaș din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori.
     Își înfipse mai bine picioarele în pământ, ca și când ar fi vrut să potolească cele din urmă zvârcoliri ale unui dușman doborât. Și pământul parcă se clătina, se închina în fața lui...

Ion-Liviu Rebreanu  📌Finalizata 📌Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum