Războiul celor doi sori

Capitolul 2. Invadatorii

Impactul cu Terra02 a fost destul de violent. Skyler îl ținea strâns de mână pe tatăl său, tremurând la fiecare vibrație. Nava se scutura tot mai tare, noroc cu centura de siguranță care o ținea pe loc. Mai mulți copii începură să plângă, dar ea voia să se arate puternică, la fel ca Nick și Rexa, prietenii ei cei mai buni. Nick și Rexa rămăseseră orfani de câțiva ani. Mama lor a murit la nașterea celei din urmă, iar tatăl într-o misiune spațială de cercetare. De atunci se aveau doar pe ei, și pe Skyler. 

Infernul avea să devină tot mai puternic, Skyler simțea că nava se deplasa cu o viteză tot mai mare, semn că întraseră deja in gravitația planetei. Toate se cutremurau în jur, iar luminile au început să se stingă pe rând, în câteva minute dominând o beznă totală.

-Tati, îmi e teamă! rosti micuța ținându-l și mai tare de mână.

-Sunt aici lângă tine. În curând se va termina! rosti David cu o voce clară, în care nu lăsă să i se citească nicio urmă de teamă. Soția sa se afla în camera de control împreună cu comandantul și ceilalți consilieri. Și-ar fi dorit ca aceasta să fie aici cu ei.

Se izbiră puternic de ceva, după care liniște totală. Nu mai simțeau nicio mișcare, doar o amețeală puternică. După minute bune de liniște oamenii începură să vorbească, iar Astrid apăru ținând în mână o lanternă. 

-Oameni ai Phoenixului, am reușit! Am aterizat cu bine. Vă rog să rămâneți calmi până când vom reface lumina și comunicările. Nimeni să nu își părăsească districtul.

-Ce informații avem deocamdată? întrebă un bărbat. 

-Tot ce știm e că am aterizat pe sol și nu în apă, iar afară este noapte. Încă nu e sigur să deschidem ușile. 

-De ce? E ceva acolo afară? întreabă îngrijorată o femeie. 

-Nu e niciun motiv de îngrijorare! Așteptăm doar să se facă zi. Deocamdată cercetătorii noștrii testează aerul pentru a fi convinși că e respirabil pentru noi.

Oamenii o mai asaltară cu o mulțime de întrebări, dar Astrid plecă fără să mai răspundă la niciuna.

Au durat ore bune până când luminile au fost reparate parțial, iar Astrid a anunțat că e vremea să se deschidă ușile.

-Nu știm ce e acolo! se împotrivi David. Ar trebui să trimitem drone și nave de cercetare înainte.

-Aerul e respirabil, David! Asta e tot ce contează. Am pierdut accesul la navele de cercetare, iar reparațiile ar putea dura zile întregi. Plus de asta, voi păși eu prima pentru a vă demonstra că nu e niciun pericol. Deschideți ușile!

Ușile metalice se deschiseră, iar o lumină orbitoare îi izbi direct în față, făcând-o pe Skyler să își acopere ochii. Astrid făcu câțiva pași și ajunse să atingă cu talpa pământul, după care trase de câteva ori aer adânc în piept. 

-Suntem aici! Am ajuns acasa! exclamă exaltată cu toată forța, afisând un zâmbet larg pe buze, un zâmbet pe care David nu îl mai văzuse de ani.

Acesta alergă lângă soția lui, o luă de mână și o sărută. 

-Ți-am spus că suntem în siguranță, rosti ea, iar David zâmbi, simțindu-se prost că se îndoise de ea mai devreme. 

Încet, toată lumea păși afară. 

-Haide, Nick! Nu vrei să fii ultimul care pășește din navă! rosti Rexa, iar Skyler începu să râdă.

Nick își desfăcu centura, o luă de mână pe Skyler și pe surioara lui și pășiră toți trei deodată afară, împreună cu alți copii.

Lumina parea aici extrem de puternică, dar după câteva minute ochii lor se acomodaseră. Priveliștea ce se desfășura în fața lor era impresionantă. Nimic nu părea să semene cu imaginile pe care le aveau din filmările de pe Terra. Terenul din jurul navei lor a ars, distrugând orice urmă de vegetație, pe o distanță de câțiva metri buni. În jurul lor se întindea un șes destul de mare , înconjurat din toate părțile de ceea ce părea să fie o pădure. Tot ce puteau vedea erau copaci, dar înălțimea lor era impresionantă și tulpinile groase de câțiva metri. Frunzele lor nu erau însă verzi, ci de diferite culori: roșiatice majoritatea, aurii, argintii, violet, precum și alte combinații asemănătoare, care străluceau într-un anumit fel. 

-Locul ăsta nu seamănă deloc cu pământul, rosti Sage, o fetiță terifiată deja. Dacă acești copaci sunt atât de înalți, nu vreau să știu ce se află dincolo de ei, în adâncimi...creaturi de trei ori mai marei decât cele de pe Terra...

-Ești o fricoasă, rosti Oscar, un alt băiat care se grăbi să alerge.

Curând și ceilalți copii începură să alerge și să se joace. Astrid îi privea mulțumită, mândră că ea a făcut toate astea posibile. Curând zâmbetul îi dispăru de pe față, transformându-se în îngrijorare. Auzul ei detectă ceva, ca un tunet, iar sunetul se amplifică cu fiecare secundă. În curând toată lumea îl detectă, iar panica se instală rapid.

-Toată lumea înapoi în navă! porunci ea încercând să o găsească cu privirea pe Skyler, dar ochii ei detectară altceva. Liniștea se înstală instant, iar toți rămaseră împietriți. Din toate părțile se treziră înconjurați de niște creaturi, care nu păreau deloc umane. Deși erau pe două picioare, aveau o înălțime ceva mai mare decât cea a unui om, pielea roșiatică și trupul acoperit cu piei și blănuri de animale. Aveau fețele pictate, iar pe cap coroane de pene. Unii erau înarmați cu săbii, iar alții cu arcuri, luând poziție de atac. 

Skyler îi privi fascinată, iar privirea ei rămăsese ațintită asupra ochilor acestora. Aceștia păreau două stele care ardeau la propriu.

Creaturile rămăseseră pe loc, privindu-i, iar oamenii la fel. Una dintre creaturi, cu părul lung, roșiatic și împletit, făcu câțiva pași înspre ei. Pe cap purta o coroană, având stindardul unui soare roșu. Pe fața ei nu se putea schița nicio intenție, nicio emoție.

David își strânse și mai tare fetița în brațe, dându-și seama că locul acesta nu era acasă, dar era deja casa cuiva, iar ei erau invadatorii, ființele extraplanetare care au venit să îi cucerească. Probabil asta gândeau acești locuitori. Inima lui fu cuprinsă de spaimă. Creatura privea acum înspre el, defapt spre ceea ce ținea el în brațe. Creatura o privea pe Skyler cu insistență.