Tenebris

Capitolul 2

Soarele a răsărit la câteva ore după plecarea rebelilor. Spatele mă durea îngrozitor, dar mi-am folosit toată puterea ca să ies dintre dărâmături. Nu puteam să respir, probabil din cauza fumului ce mi-a pătruns în plămâni. M-am cățărat cu greu pe un morman de pietre. O priveliște de coșmar s-a deschis în fața ochilor mei. Orașul se transformase într-un morman de gunoi. Ne-au distrus casele ca pe niște castele de nisip.

Soarele răsărea încet din spatele pădurii. Cerul se coloră în nuanțe de portocaliu și roșu. Pădurea părea în flăcări pentru a doua oară.

Un spectacol de umbre și lumini alerga peste ruine. Dansul vieții și al morții. Întunericul și lumina se întâlniseră și se invitaseră la dans. Iar eu priveam neputincios ultimul răsărit de soare al orașului nostru.

Treceam cu grijă printre trupurile lipsite de viață, simțind ceva neplăcut în stomac. Oameni mai puțin norocoși decât mine. Pentru o clipă m-am întrebat dacă nu cumva eram singurul supraviețuitor. Acest gând îmi provocă un nou val de greață. Atâtea vieți pierdute. Atâtea suflete nevinovate prinse între darâmături. Mă gândeam cu tristețe la oamenii care au ars de vii împreună cu copacii. Rebelii erau monștrii. Niciodată nu am simțit mai mult dorința de răzbunare. Îmi doream cu ardoare să le trag câte un glonț în cap.
Apoi să torn peste trupurile lor litrii de benzină. Și să le dau foc. Să ardă așa cum a ars pădurea mea. Așa cum au ars părinții mei când eu aveam numai 5 anișori.

Durerea era îngrozitoare. Încercam să o ignor. Cu siguranță au văzut flăcările. Vor trimite pe cineva să inspecteze. Trebuia să ajung pe deal, de unde mă vor vedea cu ușurință.

Dar dealul părea acum un munte imposibil de urcat. Iar eu îmi simțeam corpul ca de plumb. Cu toate astea am continuat să înaintez. Cu fiecare pas durerea devenea și mai greu de suportat. Nu m-am oprit. Lacrimi de durere îmi curgeau pe obrajii înegriți de fum. Încă puțin. Știam că pot să rezist. Trebuia să rezist. Trebuia să trăiesc ca să îmi duc la capăt răzbunarea.

Am început să văd încețoșat, dar am continuat să merg. M-am prăbușit la pământ câteva clipe mai târziu. Pieptul îmi urca și îmi cobora îngrozitor de repede. Dar nu aveam suficientă energie pentru a-mi face griji. Pleoapele mi-au căzut grele, lăsându-mă în întuneric. Aveam să mor.

"Ești cel mai inteligent copilași din câți au existat vreodată" vocea bunicii mele. Parcă îi vedeam zâmbetul blând înseninându-i chipiul. Zâmbet ce mă făcea întotdeauna să mă cuibăresc lângă ea ca un fluture de noapte atras de lumină.

"Îmi pare rău, bunico... Așteaptă-mă, vin la tine"

Simțeam o atingere caldă mângâiându-mi obrazul. Voiam să deschid ochii, dar corpul nu mă mai asculta.

" Trezește-te dragul meu! Vreau să văd ochișorii " glasul ei ștrengăresc mă chema la viață.

" Deschide ochii "

I-am deschis.

Lumina puternică mi-a învăluit privirea. Am tușit, un junghi de durere încordându-mi spatele. În depărtare se vedeau clădirile înalte ale Marelui Oraș. Și încă ceva. Niște aeronave se îndreptau înspre mine.