Tenebris

Capitolul 4

3 luni mai târziu

Pășesc încet pe holurile slab luminate. Neoanele pâlpâie. Se sting și se aprind întâmplător, dându-mi impresia că mă aflu într-un spital părăsit.

Nimic nu a mai funcționat cum trebuie după atacul rebelilor. Nimeni nu a crezut că vor ataca vreodată Marele Oraș, dar se pare că ne-am înșelat.

Parcurg holul lung cu uși metalice pe fiecare parte, ecoul pașilor mei răsunând pe fundal. Pe alocuri s-au format niște bălți. Apa se scurge prin niște crăpături din tavan și picură pe podeaua de piatră. Nu ar trebui să existe aceste crăpături. Mă opresc în dreptul ultimei uși. Aici mi s-a spus că îmi voi întâlni următorul "pacient". Adică următorul rebel de la care să culeg informații. Mi s-a mai spus că este un pacient diferit. Mult mai dificil decât orice alt rebel pe care l-am intervievat până acum. Sunt curios să aflu cu ce voi avea de-a face.

Testez codul de acces. Ușa se deschide cu un pocnet. Înăuntru lumina pare mai clară.

- Uite cine e aici! aud o voce.

În stânga mea stă sprijinită de zid o roșcată în uniformă militară.

- Bună Sarah, o salut.

Sarah este una dintre oamenii care m-au salvat. M-au adus în Marele Oraș și, când au aflat că sunt un cititor de gânduri, mi-au oferit un job. Ea m-a ajutat foarte mult. Cu toate că eu sunt rece și nu prea îmi petrec timpul cu alți oameni, am devenit oarecum prieteni. Nu am mai văzut-o de vreo două săptămâni și recunosc că i-am cam simțit lipsa. Baza aceasta militară pare cel mai plictisitor loc de pe pământ.

Ași putea să o îmbrățișez. Dar gesturile afective nu prea sunt genul meu. Și ea vrea să mă îmbrățișeze. Dar rămâne pe loc.

- Ce faci aici? sparg eu liniștea.

Zâmbește. Își dă părul la o parte, dezvăluindu-și obrajii acoperiți de pistrui. Aceștia îi dau un aer obraznic dar, în același timp, copilăresc.

Adevăratul scop pentru care și-a îndepărtat părul este ca eu să observ cicatricea proaspătă de la baza gâtului. Cicatrice care spune că a fost lidera grupului ei în timpul probelor de inițiere. Foarte puțini reușesc să treacă aceste probe. Semnul de pe gâtul ei simbolizează nu numai că a trecut de inițiere, ci și că a dat dovadă de un talent rar întâlnit.

- De acum sunt o militibus adevărată! spune ea.

Mă simt atât de mânduru. Cu toate că știu că a fi militibus este un lucru foarte dificil. Și că în fiecare zi își va pune viața în pericol, luptându-se cu rebelii. Dar acesta este talentul ei, iar eu nu pot să o opresc.

- Felicitări, îi spun schițând un zâmbet.
 
Probabil au trimis-o aici ca să supravegheze prizonierul.

- Pe aici, îmi face semn spre următoarea încăpere.

Mă apropii de panou pentru a mi se scana retina. Nu tuturor le este permis accesul în camerele speciale în care sunt încarcerați rebelii. Intru urmat îndeaproape de roșcată. Între mine și prizonier se află un singur geam. Rebelii sunt bine legați și celor mai mulți li se injectează un ser care să îi paralizeze de la gât în jos, dar unii sunt atât de puternici încât reușesc să spargă geamul. Întotdeauna este bine să ai pe aproape o militibus care să intervină.

Înaintez până când prin sticla geamului se vede un pat asemănător celor din spitale. Sarah apasă pe un buton iar patul se ridică încet. Sunt puțin surprins când îmi dau seama că dificilul pacient este de fapt o fată. O copilă chiar. Nu are mai mult de 1'60 înălțime. Poate fi chiar cu un an mai mică decât mine. Asta e cumva o glumă?

- Nu te lăsa păcălit, rânjește pistruiata. Pare ea firavă, dar ne-a dat multe bătăi de cap. A trebuit să o paralizăm complet. Și nici un cititor de gânduri nu a reușit să afle nimic despre ea.

O militibus care admiră o rebelă? Zâmbesc.

- Ce sunt toate aceste fire? întreb.

Fata este conectată la un aparat foarte ciudat. De capul ei sunt atașate o mulțime de fire, fiecare într-o culoare diferită.

- Nu știu. Probabil sunt conectate la creierul ei. O fi vreun experiment.

O examinez mai bine. Cine o fi fata asta misterioasă? Are trăsături fine, nu seamănă cu nici o altă rebelă pe care am văzut-o până acum. Brusc începe să îmi pară cunoscută. Apoi îmi amintesc. Am întâlnit-o în noaptea în care orașul meu a fost distrus. Este cea care m-a lăsat să plec.
Nu înțeleg de ce a făcut asta. Totuși, gestul ei m-a umplut de recunoștință. Și de încă ceva. Ceva ce nu mi-a dat pace multe nopți la rând, măcinându-mi mintea. Rebelii erau ființe incapabile de orice sentiment. Ființe învățate de mici să urască și să ucidă. Atunci, de ce această fată m-a lăsat să trăiesc?

La numai câteva zile după ce m-am stabilit în baza militară, clopotele sunau anunțând victorie. Portalele s-au deschis în sfârșit. Sarah spunea ca au fost închise o veșnicie. Și atunci am văzut-o. Doi soldați o purtau pe brațe ca pe un trofeu de război. Mâinile îi atârnau inerte pe lângă corp. Capul îi era lăsat pe spate, părul ei ajungând până aproape de pământ.

Au trecut chiar pe lângă mine. Era murdară și plină de sânge. Armura strălucitoare dispăruse, fiind înlocuită de niște zdrențe ce nu acopereau mare parte din trupul ei plăpând, acum plin de arsuri. Era atât de palidă încât oricine ar fi crezut-o moartă.

Dar nu a murit. Câte secrete poate ascunde această copilă? Ce motiv poate fi atât de puternic încât să o facă să lupte atât de mult pentru viața ei? Oricare ar fi răspunsul, misiunea mea este să îl aflu.