Jurnalul de dincolo (Volumul 1)

1

Anul 2001

Prima zi de liceu. 10 septembrie 2001. Un nou loc unde o să fiu urâtă de toată lumea. Și cel mai îngrozitor lucru e că sunt în aceeași clasă cu o persoană pe care o urăsc din toată inima. Ellenor, fata care vrea să mă vadă mereu plângand, chiar de la grădiniță. Toți ar crede că mă înțeleg bine cu ea, dar nimeni nu se uită în ochii mei să vadă cum ard de furie. Aș vrea să o văd moartă, dar nu de batrânețe, ci eu să fiu cauza morții ei. Un cuțit de 15 cm înfipt în inima ei, sângele împroșcand în toate direcțiile. Ar fi cel mai frumos lucru care s-ar putea întâmpla. Revenind la această zi de coșmar; pot zice că se putea și mai bine decât este. Sunt îmbrăcată într-o pereche de blugi negrii destul de mulați și o bluză pe care scrie "I hate my life".

Ziua începuse destul de bine. Mama înca nu îmi comentase de cum mă îmbrăcasem; Sarah, sora mea mai mica, nu mă trăsese încă de păr, dar cel mai nou lucru era că tata era la masă și mânca. Tata de obicei stă în fața calculatorului din dormitorul lui și se ridica de acolo doar ca să meargă la toaletă; este un anti-social, care stă toată ziua pe internet și se joacă jocuri video cu alții ca el. Mama este o fanatica religioasă care a vrut să mă omoare la naștere, doar din simplul fapt că a crezut că Dumnezeu vrea să fiu lângă el și nu lângă ea.

Am mâncat un ou prăjit cu puțină pâine și după aia am pornit spre liceu. Nimeni nu a venit cu mine, pentru că dacă venea cineva, tot drumul auzeam critici, de exemplu: "Ești un nimic, doar mi-ai îngreunat viața. Am muncit ca să te întrețin și tu ce faci? Nimic nu faci ca să îmi arăți că mă iubești. M-ai bine te omoram cânt te-ai nascut." Aud aceste cuvinte foarte des. Toată vara am lucrat la croitoria lui mama din colțul străzii, iar acum sunt imună la cuvintele pe care mi le adresează de atâția ani. O iubesc pe mama, dar uneori întrece măsura.

Am ajuns la liceu, îi văd pe restul cu parinții lor. Mă simțeam singură, dar era mai bine așa decât să aud dinou critici și jigniri. Vad cum mamele își îmbrățișează copii pe care îi iubesc cu adevărat, nu cum o face mama. Merg într-o parte a grădinii de lângă liceu și mă așez pe o bancă, văd cum un grup de băieți vin spre mine, unul dintre ei îmi zâmbește și mă întreabă:

-Bună, putem să stăm cu tine?

-Bună. Puteți să stați.

-Eu sunt Alex, îmi zice același băiat care mi-a pus întrebarea.

-Eu sunt Ingrid, m-am prezentat la rândul meu.

-La ce profil ești?

-La mate-info, tu? Sau mai bine zis, voi?

-Tot la mate-info.

Nu mă așteptam ca cineva să vorbească atat de frumos cu mine în prima zi de liceu. Mai bine mă îndepărtez de el, ca să nu îl fac să sufere. Nu îi vreau răul. Între timp restul băieților au plecat, iar eu am rămas cu Alex. Se pare că suntem și în aceeași clasă.

Am povestit despre viețile noastre, iar eu a trebuit să omit câteva amanunte, nu puteam să îi spun tot adevărul despre viața mea idioată.