Zvonul Aripilor Frânte

Capitolul I : Prima vorbă nefastă

Reveric. Pierdut. Monoton.

Astfel sorbea tânărul fiu al familiei Anson din ceaiul său englezesc puternic aromat. La umbra unui arbore înalt, în grădină, cu o carte stufoasă în poală şi o ceaşcă cu talie subţire în mâna - clasica reţetă a visătorului Christopher pentru o duminică perfectă de primăvară, o primăvară târzie în care scoruşul de munte a înflorit târziu şi florile de cireş au fost zburate de vânt, o primăvară rece care se abădea lent asupra Londrei victoriene.

Şi poate că dacă în acea zi liniştită de sfârşit de săptămână, eu nu îi deschideam imaginaţia onirică cu forţa, viaţa sa ar fi fost poate mai lungă sau poate mai lipsită de chin. Poate dacă nu îi căutam atenţia fraternă cu atâta ardoare, el nu ar fi fugit spre acel conac nenorocit ce a secat lent viaţa şi realitatea din ochii săi dulci de chihlimbar. În ochii tuturor, moartea tânărului Anson a fost un haos efemer de o zi. În ochii mei, a fost un război cumplit de sute de ani. Povestea lui Christopher începe brusc, într-o dimineaţă blestemată de primăvară, şi se termină la fel de brusc, într-o noapte furtunoasă de iarnă. Povestea lui Christopher este una tragică, dureroasă şi irealistă, este povestea unui copil traumatizat în floarea vârstei. Povestea lui Christopher, pe cât de tumultoasă ar fi fost ea, trebuie amintită. Este o poveste de dragoste, de ură, de fantezie şi de boală - o poveste violentă ce a luat naştere dintr-un pur şi nevinovat nimic.

Christopher era un tânăr chipeş, fără trăsături impunătoare şi aspre sau trup solid şi bine făcut. Era mai degrabă un băieţaş zvelt şi înalt, cu trăsături fine şi surâs de copil, dar cu ochii plânşi şi înroşiţi de insomnie, cu nişte licări curioşi în privirea de chihlimbar topit şi plete maronii. Avea o aura ciudată, o atmosferă ameninţătoare, dar dulce - un fler paradoxal pe care doar el îl înţelegea.

Îşi lectura în linişte cartea de mitologie, până să apară ca un val enervant de energie stupida sa soră mai mică, o zgâtie de copil care tânjea după afecţiunea sa. Draga şi scumpa Helena - o adevărată dulceaţă, un adevărat chin. Aceea, oricât de josnic mă simt afirmând-o, eram eu. Draga şi stupida Helena...

- Frăţioare? se risipi în aer un glas subţire de copilă.

Îi observam privirea derutată, în timp ce puternica sa indignare că îi intrerupsem lectura de dimineaţă i se simţea în tăcere.

- A- încep balbaindu-mă - am aflat nişte zvonuri... Circulă prin oraş. Mă gândeam că poate... eşti curios.

Părinţii mă ţineau în puf constant, fratele cel mai mare îmi era aproape echivalentul unui servitor, aveam prieteni şi un oraş întreg care zâmbea la prezenţa ludică şi haotică a celei mai mici membre ale familiei Anson. Şi cu toate acestea, exista un singur lucru pe care nu îl aveam şi după care râvneam cu atâta disperare - atenţia lui. Atenţia lui Christopher. Şi, că să ajung la inima sa, căutam mereu cele mai neauzite şi ciudate zvonuri, umblam de colo-colo pe străduţele acoperite de forfotă şi glas de oameni şi ascultam cum bătrânii şopteau poveşti de speriat copiilor, iar apoi îi îndulceau cu o bomboană. Iar când în sfârşit găseam ceva interesant, el la fel de ignorant mă privea, cu ochii lui mari şi genele lungi şi negre, dorindu-şi doar să îl las în liniştea şi monotonia sa zilnică.

- Bineînţeles, ascult, rostise cu glas amabil şatenul.

În acel moment, ochii îmi săreau de bucurie şi inima îmi exploda de extaz. Acel ton gentil, mieros îmi păleau glasul şi raţiunea. M-am lăsat în jos şi îmi simţeam genunchii zgâriaţi de iarbă. Răsfoiam fără voie prin cartea sa şi căutam o anumită, specifică poveste pe care o auzeam poate prea des prin oraş.

- Asta este. Am auzit vorbindu-se despre asta... "Cel cu aripi frânte". Îţi aminteşti pădurea întunecată de la margine de oraş în care ne jucam noi când eram copii?

El da afirmativ din cap şi zâmbeşte, îmi fură un surâs şi continui.

- Se spune că... acolo... îşi pierde vremea sufletul acelui criminal.

Conştientizam că era doar o poveste de speriat copii, un zvon prostesc care a pornit de la un nimeni, însă Christopher, pe de altă parte, părea interesat şi complet fascinat de astfel de subiecte tabu. În special, chiar, de acesta. Mi-a zâmbit binevoitor în tăcere, iar din tăcerea sa am priceput doar că trebuie să povestesc în continuare.

Mi-am lăsat privirea asupra cărţii deschise, cititind cu voce tare rândurile aşternute pe pagină.

- "Timp de secole, oamenii au fost înspăimântaţi de nevăzutul <<Cel cu aripi frânte>>. Se spune că acum sute de ani, acest suflet căzut omora pe oricine îi venea în cale. Acest spirit răzbunător nu putea fi văzut cu ochiul liber, motiv pentru care moartea era complet imprevizibilă. Atacurile acestui criminal nevăzut erau atât de dese că satele îşi pierdeau populaţia pe zi ce trecea. Dispariţia bruscă a acestuia a dus la uitarea sa", am mormăit pierdută în rândurile scrise neclar. Am auzit că se ascunde în Conacul din mijlocul pădurii. Bătrânul de la magazinul cu dulciuri mi-a povestit toate astea. Într-adevăr... este doar un bătrân nebun... şi iubitor de atenţie- afirm incoerentă - însă cum tu eşti fascinat de aceste poveşti... m-am gândit că... poate... ţi-ar face plăcere să asculţi această poveste.

- Mulţumesc, surioară.

Zâmbea. Era un zâmbet bizar pe care nu îl mai văzusem la el vreodată. Era un zâmbet împlinit şi sincer. Era un zâmbet pe care în prezenţa mea nu îl mai avusese şi nici nu l-a mai avut de atunci. M-a prins gentil în braţele sale, mi-a aşternut un sărut părintesc pe frunte şi a plecat. Nu l-am oprit, nu mi-am luat la revedere. L-am lăsat să mă abandoneze sub copac, pe iarba aspră şi umedă de la rouă. Şi încă mă întreb, oare, dacă făceam ceva în acea zi, Christopher ar mai fi citit şi astăzi din cartea sa de mitologie sub copacul din grădina conacului Anson?