An Bisect

Prolog

Firar!

Şi acuma?

Ce ar trebuii să scriu?

Sentimentele mele?

Gândurile mele?

Psiholoaga mi-a spus că ar trebuii să scriu tot ce aş fi vrut să îţi spun, ceea ce mi se pare stupid pentru că tu mereu ştiai ce voiam să spun înainte să deschid gura măcar. Că cică asta ar uşura lucrurile şi că din moment ce nu vreau să vorbesc cu nimeni despre ce s-a întâmplat măcar să scriu. 

Că trebuie să mă eliberez, că nu îi bine să ţin totul în mine şi că îmi fac singură rău şi prostii deastea. 

Stupid.

 Adică tu mă cunoşti cel mai bine. Tu ştii cum mereu am vrut să îmi înfrâng singură demonii. Dar din moment ce am refuzat să vorbesc cu cineva sau chiar să ies din camera, Andra s-a ingrijorat şi a căutat pe cineva să mă ajute. I-am explicat că am nevoie doar de timp şi că eventual, probabil, o să îmi revin, dar a insistat.

Aşa că iată-mă.

Stănd în cameră la geam cu un jurnal în mâna la sugestia ei, ca şi cum făceam în calsa a 5 când era aproape o modă să porţi după tine un jurnal mic preferabil ,,My little Pony,, cu încuietoare a cărei cheie o vegheai cu preţul vieţii tale pentru că ascundea cele mai mari secrete ale tale, încercând din răsputeri să scriu ceva despre ţine. 

Să fac cumva să treacă acest val de durere. Iar tot ce pot să fac este numai să îmi amintesc. Şi dacă ai fi aici cu mine am putea râde împreună de chestiile pe care le scrie lumea pe pagina ta cum ar fi : ,, A fost o persoană minunată şi definiția prietenului adevarat și loial . Ne va lipsii.,,.

 Am ras puţin şi mi-ar plăcea să îmi imaginez că şi tu citeşti şi râzi de prostiile astea. Nimeni nu te credea așa de minunat şi cu siguranţă nu eraţi prieteni pentru că nu am auzit de tipa care ţi-a scris în tot timpul în care te-am cunoscut. Şi în acelaşi timp mă gândesc , asta îi tot ce a rămas? La asta se rezumă existenţa lui? 

Câteva amintirii aici şi colo care cu timpul se duc şi un profil de Facebook unde lumea îţi scrie ce persoană bună ai fost şi cât de mult le vei lipsii. Persoane pe care în viaţă ta nu le-ai întâlnit şi cu care nu ai schimbat o vorba, dar ele insistă să dovedeasc lumii contrariu. Am încercat să nu m-ai fiu aşa de cinică. Jur că am încercat. M-am gândit la faptul că toate acele comentarii şi acea mare de cuvinte nu sunt de fapt pentru tine, toată lumea ştie că cuvintele şi înmormântările nu sunt pentru cei morţi ci pentru cei lasă-ţi în urmă ca să le aline durerea, dar tot nu am reuşit să îmi opresc mintea trădătoare din a arunca reproşuri în toate părţile.

Adică la ce altceva te-ai aştepta din partea mea? Mereu spune-ai că am o minte de critic şi nu neapărat în felul bun, de parcă ar exista aşa ceva.

Şi totuşi parcă nu merge.

Pentru că tot doare. 

Ştiu că am promis că o să fiu mai bine şi crede-mă sunt zile în care sunt foarte bine. Pentru că aşa îmi vine. Dorul pentru tine este ca marea. În unele zile este liniştită şi limpede şi acelea sunt zilele în care simt că încă m-ai pot sta deasupra linii de plutire şi să respir şi sunt zile în care pur şi simplu mă trage la fund. Şi simt că mă înec, iar toţi oamenii din jurul meu respiră liniştiţi. 

Îmi imaginez că dacă ai fii aici mi-ai spune să las baltă dramatismul ,,shakesperian,, că eu nu sunt aşa, noi nu suntem aşa. Dar nu am ce face. Că doare, şi din câte am auzit durerea îi face pe oameni mari poeţi. Lucru pe care până acuma nu l-am înţeles niciodată. Cum poţi găsii în durere poezie? Cum poţi înfrumuseţa cu cuvinte acest sentiment care nu face altceva decât să te tragă la fund, din ce în ce mai adânc până cănd nu m-ai este lumina. 

Acuma înţeleg şi cred că aş putea scrie sute de poezii numai despre ochii tăi albaştrii, dar nu ar fii cuvinte să redea corect nuanţa lor. Şi aş putea scrie balade despre cum ai intrat în viaţă mea şi ai răsturnat-o pe dos şi mi-ai schimbat sufletul pe veci, dar nu voi face asta aici. Spune-mi că sunt egoistă sau cum vrei, dar asta este tot ce mi-a mai rămas. Un pumn de amintiri pe care nu vreau să le împart cu nimeni.

Şi uită-te la mine cum îmi vărs sufletul pe hârtie fără să scriu cu adevărat nimic despre tine. Superficial, ştiu, dar tu îmi spune-ai mereu că trebuie să încep să scriu, că am acel ceva şi lumea merită o bucăţică din arta mea. Şi acum scriu, sper că eşti fericit. Scriu despre tine în încercarea banală, chiar penibilă , de a te păstra aici cât mai mult.

Nu mă înţelege greşit.

Vreau să fiu mai bine. Vreau să trec peste, dar parcă îmi este frică.

 Îmi este frică că odată ce o să treacă durerea şi o să îţi dau drumul, o să încep să uit. Şi crede-mă nu o să uit niciodată serialul tău preferat sau cum obişnuiai să îţi bei cafeaua, neagră simplă pentru că altfel nici nu o numeai cafea ci zeamă dulce. Astea sunt lucrurile pe care le voi ţine minte mereu, ascunse adânc în inima mea ca o dovadă a ce a fost odată şi a nu va mai fii. 

Mie frică că voi uita lucrurile importante. Sunt îngrozită de idea că la un moment dat voi uita cum obişnuia să sune râsul tău sau cum îţi sclipeau ochii de fiecare dată când vorbeai despre ceva ce ţi-a stârnit interesul. Şi ştiu că dacă încep să uit aceste lucruri, vei dispărea, iar eu nu vreau asta.

Cred că ar trebuii să închei acum că este deja târziu. Poate am să îţi scriu şi mâine, dar nu promit nimic. Este greu să scriu despre tine, m-ai ales când nici nu ştiu ce ar trebuii să scriu. Aşa că iartă-mă, cum te-am iertat şi eu pe tine de atâtea ori pentru că ai plecat fără să spui adio. Acum eu sunt cea care nu ştie ce să facă. Sunt pierdută şi îmi va lua o perioada să regăsesc toate bucăţelele din mine. Cu toate că unele vor lipsii, pentru că atunci când ai plecat te-ai asigurat că iei cu tine câteva bucăţi din mine în caz că ţie dor, nu regret nimic. 

Cel puţin atunci cănd mă voi vindeca lumina va intra mai uşor printre crăpături și-mi va încălzii sufletul ca o zi caldă de vară.

Îmi este dor de tine...