An Bisect

352 de zile înainte

 Sau : Alegerile pe care le facem

Mereu am fost genul de persoană care se agită prea mult pentru nimic. Mereu am vrut să fiu pregătită, să nu las viaţă să mă i-a prin surprindere. Chiar şi în cele mai neimportante momente din viaţă mea am vrut să fiu cu un pas înainte. Probabil acesta este motivul pentru care sunt aşa de panicată de începerea şcolii. Adică nu este mare lucru, dar după atâtea săptămâni departe de stres, de profesori care te bat la cap non stop cu învăţatul, de parcă viaţă ta se rezumă numai la materia lor şi de tot ce m-ai înseamnă ultimul an de liceu, simt că am să explodez în orice moment.

-Respiră Clara, respiră, îmi spun încontinuu în timp ce mă uit în oglindă. Adică uită-te la partea bună, mai sunt doar câteva luni. Doar câteva luni, încerc să mă asigur.

Mă uit pentru ultima dată la mine în oglindă să mă asigur că totul este bine. Mă uită la îmbrăcămintea mea neagră care da impresia că nici măcar nu am încercat, la părul meu drept şi roşu şi observ că mi-a crescut aşa de mult că deja se văd rădăcinile închise la culoare ale părului meu natural. Mă uit la buzele mele rujate cu o nuanţă de maro mai palid şi la ochii mei mari şi maro incardati de ochelarii negrii şi simt că sunt mulţumită de cum arăt astăzi şi ies pe uşa, îndreptându-mă spre bucătărie. Niciodată nu m-am stresat legat de haine când vine vorba de şcoală. Sau de felul cum arăt. Mi-a plăcut să fiu simplă, poate pentru că mă ajutat să rămân în fundal şi nu a atras atenţia asupra mea sau pentru că nu văd rostul în aţi strică hainele bune pe băncile şi scaunele pline de gumă şi scris.

- Hei, văd că eşti gata de şcoală, îmi spune Andra, mătuşa mea, în timp ce îmi da o farfurie plină de clătite cu nutella. Oh nutella, cel mai frumos lucru din lume, gândesc în timp ce cu multă lăcomie îmi mănânc foarte sănătosul mic dejun.

- Numai încet să nu te îneci. Nu ai vrea să lipseşti în prima zii de şcoală. Atunci se află toate bârfele interesante, îmi spune ea cât timp îmi face cu ochiul.

- Vai, doamne feri. Nu aş rata aşa ceva pentru nimic în lume, răspund sarcastică şi ea începe să radă. Câteodată pare că ea este de fapt adolescenţă în casa asta. Toată lumea spune că încă are sufletul unei adolescente chiar dacă are 30 de ani. Serios vorbind niciodată nu am putut să spun că asta este un lucru rău la ea. Poate pentru că ea este tot ceea ce aş vrea eu să fiu. Frumoasă, independentă şi încrezătoare în propriile puteri. Niciodată nu s-a conformat la normele care o împing să fie altcineva. Mereu a fost ea însăşi şi niciodată nu a acordat m-ai mult de o privire celor care o judecau.

- Hai că nu o să fie aşa de rău. Apropo, din moment ce ştiu că nu te-ai uitat pe grupul clasei voastre pentru că aşa faci mereu, îmi spune, ţin să te informez că o să aveţi un nou motiv de drama.

- Poftim? Ce anume?

- O să aveţi o nouă colegă, îmi spune în timp ce rânjeşte. Acum înţeleg de ce a spus că o să fie un motiv de drama. În acest oraş mic este aproape imposibil să nu cunoşti pe toată lumea. Oamenii stau aici toată viaţă lor şi îşi cresc copii în aceiaşi casă pe care o au încă de câteva generaţii. Cineva nou, un necunoscut, este un subiect aproape tabuu. Nu prea avem aşa ceva. De fapt despre ce vorbesc. În 10 ani de când suntem aici nu s-a mai mutat nimeni altcineva şi încă îmi amintesc ce complicat a fost să ne integrăm şi să fim acceptate.

- Of, vai. Deja parcă îi şi aud, rostesc indignată la gândul că altcineva va trece prin tot ce am trecut eu.

- Păi măcar poţi să o iei sub aripa ta protectoare, glumeşte Andra în încercarea de a mă face să zâmbesc.