Clasa tăcea, pe fața profesoarei a apărut riduri de la nervii căreia îi crease Davis. Începuse, ca de fiecare dată, să îi spună băiatului că e o haimana și că nici bine nu începe ziua fară să facă ceva. Între timp, Amira reușise să se pună pe scaun și să își dea seama de ce se întâmplă. Era confuză, nu știa ce să zică, Davis nu era o „haimana” era doar… un tip mai rebel. Profesoara își termina discursul și spuse:
— Bună ziua! Sper ca orele noastre să nu mai înceapă în acest mediu, altfel o să fie nevoie să vă taxez!
Aceste cuvinte Amirei i se păreau prea complicate, prea sofisticate, niciodată nu i-a plăcut de profesoara de fizică. Avea aceea impresie că tipa se crede cea mai tare profă și că are cea mai importantă oră. Aceeași părere o avea și Davis. Amira și Davis stăteau săptămâna trecută în aceeași bancă și râdeau de ea.
