The Destiny

Schimbarea

S-a facut si ora 16:30. Am plecat de la scola, mergeam spre strada Liliecilor. Nu am mai auzit de acea strada. Adevarul este ca e o strada inghesuita, iar din putinele constructii care aproape se pot numi cladiri, 1 sau 2 aratat ca si cum ar fi din acest secol. Desi era mica si veche, straduta nu era jegoasa, dar e un termen relativ fiindca vorbim totusi de Romania. Am gasit. Numarul 17, scria pe o poaeta ruginita de fier, mitica, care candva fusese o constructie mai stabila, greu da inchipui daca si frumoasa. Nu era nicio sonerie sau alt lucru care ar fi putut sa imi anunte prezenta. Se auzeau voci din spatele portii, dar nu puteam vedea nimic. Era relativ intuneric, dar dintre toate lucrurile ciudate de pe acea strada era faptul ca nu prea era lumina. Era ora 16, era primavara. Trebuia sa fie cat de cat lumina. De aceea nu puteam zari nimic dincolo de poarta. Nu ma sperie lucrurile ciudate si fara aspect estetic sau comercial, fiindca nici pe mine nu ma gasesc interesanta sau chiar draguta. Poate acest lucru nu m-a facut sa dau un telefon mamei sa imi zica daca sigur aceea este locatia. M-am uitat inapoi, in spate, de-a lungul strazii. Ochii mi se obisnuisera cu semiintunericul de pe strada si puteam distinge mai multe lucruri decat prima data cand privisem in jur. Erau cateva masini parcate, masini obisnuite, dar care pareau ca nu au mai fost folosite de ani buni. La balcoanele caselor erau aproape ruginite, dar era ceva normal datorita ploilor torentiale de acum cateva saptamani. Un alt lucru ciudat era faptul ca toate casele era identice, de la vopsea pana la vaza argintie cu spirale albastre ce sa zarea la unul din geamurile de la parter al fiecarei case. Doar casa de la numarul 14 era altfel. Din cate puteam sa apreciez, si ma pricep, distanta dintre locul unde incepea strada si casa de la numarul 17 era egala cu distanta de la casa la celalalt capat. O pisica cafenie dadea tarcoale unei porti. Era o pisica maricica, cu ochii mov. Stai...o pisica cu ochii mov??? Wow...uimita, decid sa intru pana nu mai vad cine stie ce grozavie care ma poate marca pe viata. Ma uit la ceas: 16:55. Stiu ca punctualitatea este foarte apreciata, dar cinci minute nu sunt o abatere imensa de la regula. Ciudat mi s-a parut si ca niciun alt copil nu sosise sau plecase. Apas usor clanta umeda si rece, si intru pe o alee ingusta. Se simtea miros de iarba. Se auzeau tot mai tare voci de copii, baieti si fete. Pe langa urechile mele au trecut tot felul de cuvinte, de o variatie uluitoare, de la "matura" la "pirueta", "pantofi", "paturi" si "pizza". Era clar ca unii deja legau prietenii si se intelegeau. M-am apropiat si toti si-au dat sema de aparitia mea. Spre mirarea mea, nu m-au primit cu acele zambete superioare cum sunt intampinata in alte grupuri de adolescenti, ba chiar mi s-a parut ca aveau niste zambete calde, chiar sincere. Nu am apucat sa vorbesc cu nimeni, deoarece atunci se facea 17 fix, si un individ inalt, cu parul cret, si muculos ne invita sa intram intr-o sala, aflata putin mai in fata fata de locul in care statusem in ultimele minute. Din sala se vedea lumina, era primul punct luminos pe care il vazusem de minute bune.  Am intrat si eu, cred ca ultima, fiindca in spatele meu urma tipul inalt. Acum ii vedeam si pe ceilalti colegi ai mei. Erau 6 fete si 6 baieti. Niciunul nu avea trasaturi iesite din comun, nici urati dar nici frumosi, normali, ca si mine. Niciunul nu era prea inalt sau prea scund, prea gras sau prea slab. Toti aveam parul blond sau castaniu, nimeni altabculoare. Si ca o ultima potrivire, toti, si fete si baieti aveam un pantaloni negrii, bluze de trening galben fosforescent pe spatele carora scria mare cu negru Addidas, un tricou alb simplu si conversi albi, fetele scurti si baietii lungi. Asemanarile erau izbitoare. Nu vorbisem cu nimeni despre ce haine aveam de gand sa port, le alesesem in ultimul moment, inainte sa plec la scoala. Toti cred ca aveau aceeasi reactie ca si mine, pe fetele lor citeam o nelamurire la fel de mare ca a mea.