Băiatul cu florile

Capitolul 5

Dragă Berort,
Stau pe pervaz, observând cum lumea se schimbă. Fredonez cântecul pe care am dansat cu tine, stând cu picioarele mele pe ale tale. Clișee, știu. Nu știu dacă și ție îți plăcea Sign of the times,  sau doar doreai să fiu eu fericită. Stau și observ oamenii care trec grăbiți strada, unii înjurând câte un vitezoman. Încerc să ii citesc, ca să îmi zboare gândul de la tine. Bătrânica aceea ce stă pe bancă și aruncă la un interval de 10 secunde hrana la porumbeii ce stau strânși în jurul ei, pare scoasă dintr-un roman. Părul alb ca zăpada prins într un coc la baza gâtului. Hainele negre îmi arată un deces în familia dumneaei, destul de recent după panglica încă prinsă în piept. Presupun că această activitate o făcea si cu soțul ei. Așa făceam și noi. Activitatea noastră era să stăm întinși pe acea platforma de beton și să privim norii cum capătă diferite forme. Ahhh, la naiba! Parcă incercam sa uit de tine. Orice fac îmi aduce aminte de tine. Iar mă întristez. De odată, văd ceva ce îmi atrage atenția. O fata cu parul tuns băiețește, "șatirat" cu șuvițe blonde, stă pe pervazul ferestrei camerei sale. Ochii ei căprui par goi în timp ce privește monotonia societății actuale. Cearcăne abundente răsar sub ochii ei, ceea ce arată că activitatea de a observa lumea este una destul de deasă. Pomeții ei odată roșii acum sunt palizi, din cauza lipsei de mâncare. Întind o mână cu dorința de a o atinge, de a o lua în brațe, să îi spun că știu prin ce trece și că sunt acolo pentru ea. Dar, păcat. Mâna mea întâlnește suprafața opacă a geamului. Realizez că eram eu. O simpla fata ce sta pe pervazul camerei sale și sare in evidenta ca o floare intre ciulini. Ea, fiind numită nebună, de înecații aceia in monotonie. Ea, nebună, pentru că este diferită și nu se supune societății. Așa a ieșit ea în relief în fața ta. Dar acum, din păcate, a ajuns la nivelul Câmpiei Mării Caspice...