The War

1. Întâlnirea

Este chiar atât de greu să duci o viață normală ? De ce trebuie să suferi ?
Acestea sunt unele din puținele întrebări pe care mi-le adresez în fiecare seară înainte de a pune capul pe pernă și în fiecare dimineață când mă uit în oglindă privindu-mi imaginea dezamăgitoare.
Trecuse weekend-ul monoton ca de obicei. Era luni dimineața încercam să mă pregătesc pentru școală, mare lucru nu aveam de făcut, mai mult dura până îmi beam cafeaua însoțită de o țigară. Mereu mă îmbrăcam simplu, poate chiar patetic, purtam mereu aceeași bluză veche în culori deschise și pantaloni mei largi care-mi fluturau în vânt. De când m-am trezit am simțit că ceva rău se va întâmpla, fiind o fire pesimistă totul în jurul meu părea un pericol, o amenințare, norocul meu c-o aveam pe Soyeon ceea mai bună prietenă a mea și singura de fel. Aceasta este energică si optimistă tot timpul, avea viața pe care mi-o doream, dar care nu se putea realiza, iubitul ei care și pentru mine era o dilemă îi făcea viața mai bună din spusele ei.
Se făcuse ora să plec, mi-aș fi dorit să nu vină acel moment, pentru unii „Școala" reprezintă un loc în care pot socializa liber cu persoanele din jurul lor, pentru mine termenul de „Școală" reprezintă o alta zi, lună, an în care sunt insultat, umilit, înlăturat din grupurile sociale. Chiar trebuia să plec, îmi iau gheozdanul, cheia casei și plec. Peste drum de casa mea stătea ea așteptându-mă, era îmbrăcată foarte frumos, geaca ei de piele se potrivea perfect cu pantaloni strânși pe corpul ei slab dar bine definit.

— Bună! Îi spun printre dinți cu capul aplecat
— Bună! Ce s-a mai întâmplat și acum ? Mă intreabă nelamurită de starea mea.
— Nimic... Și rămân fară cuvinte.

Soyeon a înțeles mesajul, și am pornit spre școală, nu am scos niciun cuvânt tot drumul.
La școală nimic special, colegii care-mi reaminteau de felul în care arăt , mă comport si vorbesc, profesorii aprobând spusele colegiilor, toate acestea îmi alimentau starea de nesiguranță, de neacceptarea propiei persoane.

După terminarea programului o întreb pe prietena mea dacă mergem acasă, dar aceasta m-a refuzat frumos, evitând printr-o minciuna nereușită. Nu aveam ce face, așa că am plecat spre casă, ascultam muzică în caști  evitând zgomotul infernal provocat de automobilele locale.
Intru pe o străduța din spatele parcului central și vreau să traversez pe cealaltă parte a străzi dar, observ o mașina neagră, părea la distanță, șoferul nu se remarca, dar zăresc pe locul din dreapta un tânăr frumos, cu o infățișare angelică, părul brunet, relativ lung picându-i cât-o șuviță pe fața palidă dar atrăgătoare. M-am decis să traversez, credeam că am timp dar, mă înșelasem, într-o secundă mă „trezesc" întins pe stradă cu fața sângerând, eram conștient, auzeam și vedeam tot, dar nu puteam reacționa, mașina misterioasă cu frumosul înger venit din iad se oprește. Auzeam șoferul cum se certa cu pasagerul din dreapta spunându-i
— Ești prost ? Cum să-l lăsăm acolo ? Este rănit!
— Sunt sigur ca va fi bine, se va găsi cineva să-i acorde ajutorul de care are nevoie!
— Cât de inconștient mă crezi ? Nu sunt ca tine...
— Frate, ești prost ? Poate deja este mort, vrei să ajungi în pușcărie ? Poliția poate apărea din moment în moment
— Bine... Pleacă tu, eu cobor !

Simțeam  un somn adânc care se abătea asupra mea, îmi simțeam pleoapele din ce în ce mai grele, durerea își făcea simțită prezența tot mai mult, mi-se tăia răsuflarea. Adorm...

În ultimul moment de conștiența aud portiera trântindu-se, motorul masini pornind si plecând in viteză, simțeam cum două palme transpirate îmi ridicau corpul mai mult neînsuflețit decât viu, stricând totodată după ajutor. Pic intr-un somn adânc, în mintea mea erau tot felul de scenarii, visându-l pe băiatul perfect, care îmi arăta cât de frumoasă este viața dacă iubești cu adevărat. Toată atenția mea era acordată visului din care nu voiam să mai ies. Pentru prima dată în viața mea mă simțeam apreciat, liber, iubit necondiționat, era pentru prima oară când puteam vorbi de iubire în adevăratul sens al cuvântului.