The War

2.Idila

Sentimentul de furie însoțit de dorința de răzbunare este acoperit de frică, frica că voi ajunge fața-n fața cu nenorocitul care mi-a facut rău și nu voi fi în stare să-i fac nimic.

Respir, și mă calmez, mă gândesc mai bine la vorbele lui Sayeon referitoare la paranoia mea. Poate că tot este în mintea mea, că-mi imaginez, dar tot rămâne o fărâmă din suspiciunea creată.

În fine, ajung la localul  unde am fost invitat. Cobor din mașină și în fața restaurantului mă așteaptă el îmbracat minunat, purtând un costum negru, cu o cămașa vișinie, parul lui brunet care-i cadea pe fața din cauza vântului mă  înnebunea.

Simțeam cum mi-se topeau picioarele, îmi auzeam inima bătând atât de tare încât mă temeam că o aude și el.
Răman blocat privindu-l, îmi face semn să merg spre el. Încerc să înaintez, dar picioarele nu reacționau. Închid ochii preț de câteva secunde și-mi amintesc cuvintele mamei pe care mi-le spunea în copilărie " Jun, închide ochii, numără până la zece, deschide-i și respiră adânc", asta fac, număr până la zece si respir adânc.
Parcă era mai bine, nu mai eram fixat cu privirea pe el ca un vultur pre prada sa.

Mă îndrept spre el și-l salut respectuos, îmi întinde mâna și mă invita-n în local. Ne așezăm la o masa, de acolo încep discuțiile pe care încercam să-le evit.

— Deci.... Cum ți-se pare localul ?
— Arată interesant, sper ca și mâncarea să fie pe măsură.
— Da, chiar au mâncare foarte bună aici, și nu spun asta pentru că e restaurantul fratelui meu.
—  Da, te cred...

După acest schimb de replici se lasă o liniște nefirească unei cine. Mă gandeam la întrebări pe care i-le-aș putea pune, dar în capul meu era doar felul în care arăta. Norocul meu că vine el cu inițiativa.
—  Deci, care este numele tău ?
— Jun.... Oh Jun, o spun cu o nesiguranță care nu-și avea locul. Însfârșit venise momentul în care îi aflam nunele.
— Dar pe tine ? Asta fiind una din întrebările care mă măcinau.
— Oh Sehun... Nu-mi vine să cred, avem același nume de familie. Poate suntem rude. O spune el cu o ușuoară grimasă de întristare. Pe care nu o înțelegeam.
— Mă scuzi dacă te deranjează ce vreau să te întreb. Îți aduci aminte ceva din momentul accidentului ? Ai văzut șoferul sau pe cineva ?
— Este înregulă, nu, nu-mi amintesc mare lucru, cele mai importante momente sunt în ceață.

După acest răspuns se liniștește, nu înțeleg cum sau de ce, dar nici nu vreau să intru in detalii.

Vad că-și face apariția un băiat blond, foarte frumos, chiar mai atrăgător decât bărbatul misterios. De ce îi spun așa ? Îl cheamă Sehun.

Doamne vine la masa noastră, cine o fi ? Ce vrea de la mine ? Mă privește cam dubios.
— Hey, eu sunt Jae, sunt fratele mai mare al lui Sehun. Ce faci ?
Nu îmi venea să cred că are un frate mai mare și că este și așa drăguț.
— Bine, chiar eram curios să te cunosc. Eu sunt Jun încântat de cunoștință.
— De asemenea. Nu știam că tu ești noua sa cucerire.

Nu mai înțeleg nimic „noua cucerire”, la ce se referă. Oare are un scop pentru care m-a invitat, dar nu cred, cine s-ar uita la mine.

Sehun răspunde cu un ton îngroșat, dar sexy.
— Jae, nu, nu este și dacă ar fi nu este problema ta.
— Nu te enerva, am întrebat doar, oricum ai grijă de el, merită.
— Voi avea, merci de sfat.

Nu-mi venea să cred că o persoană cu alte preferințe precum ale mele, nu îi este rușine să se afiseze, atât public, dar și-n familie. Eu de ce n-am curajul ăsta ?...

Dintr-o dată Sehun începe să-mi pună întrebări. Văd că vrea să mă cunoască.

— Câți ani ai ?
— Am 17 ani, sunt clasa a 12 a.
—Dar tu câți ani ai ? Îl întreb în speranța că suntem apropiați de vârstă.
— Am 26 de ani, sunt singur, dar în căutarea marii iubiri. O spune el râzând.
— Interesant... O spun eu cu gândul că aș avea o șansă.